A fost odată ca niciodată un loc în care o armată de moşi şi de babe transformau copiii în doftori. Locul ăsta îl numiseră, conspirativ, "Facultatea de Medicină".
Secretu’ transformării copiilor este bine păstrat de tagma moşilor şi babelor nemuritoare cărora copiii erau învăţaţi să le spună dascăli. Pe nebăgate de seamă, din miile de copii, după mulţi şi mulţi ani, câţiva vor ajunge în tabăra nemuritorilor. Cum se poate întâmpla o asemenea grozăvie sau cum ajungi din oaie lup o să vedem într-o serie de epizoade psihoştresante după cum urmează:
În epizodu de azi se arată diverse lucruri despre microscop.
Noiembrie 2003 – laboratoarele spitalului Bagdazar.
(...)
- Aceste microorganisme pot fi decelate cu ajutorul microscopului electronic. Forma spiralată şi culoarea roşie sunt caracteristice şi constituie elementele dinstinctive după care trebuie să vă orientaţi atunci când încercaţi să le focalizaţi .
- (în şoaptă) Bă ce pula mea are că nu se vede nimic în căcatu’ ăsta?
- (tot în şoaptă) Ciung eşti, să-nebunesc! Ai 2 mâini de stânga, ce ţi-o fi aşa greu să-nvârţi de rotiţele pizdii până vezi minunea de care descântă nebuna.
- Alo, acolo-n spate! Ce s-a-ntâmplat, ce înseamnă gălăgia asta?
- Ne scuzaţi...
- Nici un "ne scuzaţi", aţi găsit ce v-am cerut?
- N-am găsit.
- Păi cum să găsiţi, dacă voi sunteţi preocupaţi de cu totul şi cu totul alte lucruri?
- Despre asta vorbeam. Încercam să focalizăm microscopul.
- În 5 minute vin să-mi arătaţi ce aţi făcut.
Învărt microscopul din toate şuruburile, poate, poate văd ce ne explică zgripţuroaica. Nimic. E deja al 3-lea sau al 4-lea an de când şurubărim la microscoape, nu mai e aşa o mare scofală să le folosim. De data asta însă nu reuşim în nici un chip să ne descurcăm.
- Ori lama e futută ori microscopu’ e dus pulii de suflet. Mai uitaţi-vă şi voi la el că eu nu-i dau de cap.
- Cine ziceai că e ciung? Numai gura e de tine!
- N-ai tu treabă, e stricat căcatu' ăsta.
- Dacă eu nu reuşesc să-l setez sunt ciung. Dacă tu nu te descurci e microscopu’ stricat...
- E stricat, să-mi bag pula-n microscoapele lor!
- Nu mai ţipa ca o muiere că sare iar nebuna la noi.
- Bag mâna-n foc că e stricat!
- Iar vă foiţi? Înseamă că aţi reuşit. Bravo! Aristide, ia să vedem. Descrie formaţiunile pe care le vezi exprimate pe lamă.
- Doamna doctor, cred că e stricat microscopul sau lama nu e bună, pentru că n-am reuşit să găsim nimic.
- N-aţi reuşit să găsiţi pentru că staţi de vorbă nu pentru că ar fi microscoapele stricate. De 20 de ani de când sunt cadru didactic aud mereu aceleaşi scuze. Puneţi mâna şi setaţi-l cum trebuie că nu pleacă nimeni acasă până nu terminăm lucrările.
E linişte, ne uităm unii la alţi. Din când în când câte unul se mai uită-n microscop. Degeaba. Desenăm pătrăţele şi triunghiuleţe în caiete ca să dăm impresia că avem activitate cerebrală. Câte unu mai fericit desenează cerculeţe şi trifoi cu patru foi. Două proaste desenează inimioare. Dragoş a desenat o pulă cât toată pagina, cu tot cu coaie. Dacă o priveşti dintr-un anumit unghi seamănă cu-n microscop.
- Eh, cine a terminat?
- (linişte, s-aud doar paginile date la loc la text)
- Nimeni?
- (...)
- Aristide, te-ai lămurit? Cum e, hai descrie ce vezi ca să putem pleca acasă.
- Nu am ce să descriu doamnă, microscopu’ e stricat. Nu se vede nimic.
- Ceilalţi? Cine a reuşit să găsească?
- (linişte)
- Dacă mă ridic şi îl fixez eu, până diseară staţi aici!
Se ridică, duşumelele trosnesc ameninţător, în timp ce se târăşte ca viermele ăla mare din Războiu Stelelor, către noi. Ne strângem unii-ntr-alţii. Ne-a spus în repetate rânduri că în cel mai rău caz ne lasă repetenţi nu ne mănâncă. Avem îndoieli.
Îşi sumecă mânecile halatului. Pielea maronie şi zbârcită îi atârnă pe antebraţe trădându-i natura de balaur. Ştiam noi!
Degetele uscate şi agile învârt cu rapiditate mecanismele microscopului care urcă, coboară, tresaltă precum o fiinţă care se zbate să scape din încleştarea de crocodil cu care baba îl strânge.
- Bă! (la ureche) La cât de hotărâtă e nebuna să-l facă să meargă cred că ia o şurubelniţă şi s-apucă să-l repare. Am belit-o! Până diseară stăm aici.
- Hehe, repară o pulă!
- Nu vă e ruşine?(se răţoieşte către noi) N-aveţi nici cel mai mic bun simţ. Eu mă chinui să vă luminez capetele alea goale şi voi râdeţi ca nişte copii de grădiniţă! Tot voi l-aţi stricat, cine ştie cum l-aţi manevrat, în bătaie de joc de l-aţi stricat. C-aşa-i tineretu din ziua de azi, nu-i pasă de nimic. Ehh, dacă aţi fi muncit voi să le faceţi, să vedeţi cum v-ar fi durut sufletu’ să le stricaţi. Dar aşa... Aşa nu vă pasă!
Face un gest a lehamite şi se târăşte către tablă. Începe să scormonească în cutia cu cretă de unde alege, meticulos diverse culori.
- Uitaţi-vă-n microscop.
Ne uităm miraţi unii la alţii. Nici unul nu se mişcă. Aşteptăm.
- Uitaţi-vă-n microscop şi imaginaţi-vă ce desenez acum. Dacă mai aud vreo vorbă aveţi absenţă la stagiul ăsta.
Ne încolonăm în spatele microscopului prin care privim ca într-un bec la o lamă în care nu se vede nimic. Pe rând, fiecare câte 5 minute.
- După ce v-aţi lămurit desenaţi în caiete ce vedeţi acolo. Dacă nu vă e clar uitaţi-vă pe tablă la ce desenez eu!
Pe tablă din degetele sfrijite şi bucăţile de cretă colorată se naşte o lume de spirale buline, bulinuţe şi alte mâzgălituri care, probabil, în mintea babei, au un rost.
Noi ne uităm în becul microscopului şi tragem stângaci câte-o linie în caiete.
După o vreme baba şterge tabla să facă loc explicaţiilor care urmează însoţite de noi linii, altfel de spirale şi de buline. Unele pline, altele goale. Unele care intr-n altele. Altele care ies...
Dragoş a deschis la pagina pe care desenase pula mai devreme. Se uită atent în microscop pe urmă la tablă şi îşi împodobeşte harnic desenul.
Dintre toate încercările de prin caietele noastre singurul care seamană cu-n microscop e a lui.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Microscopu' |
[+/-] |
Camera de sacrificiu |
Creasta Iezer – Păpuşa, Câmpulung – Muscel 28.10.2006
- Marcajul arată 2 ore până la Vf. Bătrâna, d-acolo cred că mai avem maxim o oră până pe Vf. Iezer.
- N-avem timp s-ajungem pe lumină!
- Cât e ceasu'?
- 6 fără 20.
- În mai puţin d-o oră o să se-nnopteze. O s-ajungem pe-ntuneric la refugiu.
Am plecat târziu de la cabana Cuca. Trebuia să fi intrat în traseu la 7, odată cu prima geană de lumină. Noi am lălăit-o până pe la 11.
- Ce pula mea facem?
- Păi variante prea multe n-avem.
- !?
- Ori îi dăm înainte spre refugiu şi ajungem la noapte, dacă ajungem. Hehe. Ori coborâm pe triungi roşu până la stâna aia, sau ce-o fi, care se vede jos, acolo.
- Care stână mă? Ai început să visezi stâne?
- Uită-te-n dreapta. Mai jos. O vezi acum?
- Da. Nu pare să fie stână, mai degrabă o casă.
- Ce-o fi, adăpost să fie!
Coborâm spre aşezarea din depărtare uşuraţi de gândul că nu va fi nevoie să mergem pe creastă la frontale.
- Salut!
- Bună seara. 2 chelneri d-ai casei beau rom în faţa barului în cabană.
- Mergem spre cabana Cuca, aveţi idee dacă e cineva acolo?
Dau amândoi să răspundă. O privire scurtă din partea unuia dintre ei ii retează vorbele celuilalt.
- Nu cred că e nimeni. Răspunde cel cu privirea tăioasă.
- E weekend, nu se poate să nu fie cineva. Insistam noi.
- Hmm. Nu cred, de obicei cabanierul trece pe aici când urcă şi mai tăinuieşte la un păhărel. Nu l-am văzut d-acu 2 săptămâni când a coborât ultima oară.
Schimbam priviri intre noi, îngrijoraţi.
- De ce nu vă cazaţi aici, avem camere libere.
- Cât costă camera?
- 350 mii de persoană.
- Vrem să plecăm mâine la prima oră spre creastă. Economisim 2 ore dacă plecăm d-acolo.
- Cum ştiţi voi...
- Cred c-o să vedem totuşi dacă e cineva la Cuca.
E beznă. Lanterna frontalelor deschide culoare înguste de lumină înaintea noastră. Întunericul se scurge din toate părţile, ne intră în haine, în amintiri, în gură. Gustul amârui şi cleios de noapte nu-l pot scuipa oricât mi-aş chinui. Stomacul mi se zvârcoleşte îngreţoşat d-atâta beznă. Să fie lumină!
- Cred c-ar trebui să facem zgomot. Cătălina
în timp ce-şi potriveşte frontala pe nr. maxim de leduri.
- Cică zona asta colcăie de urşi.
- De unde ştii?
- Aşa am auzit...
- Nu atacă mă oamenii din senin. Doar dacă-l enervezi sau dacă e ursoaică cu pui. Ai mai auzit tu de urs mâncat de om?
- Hehe! Băi de urs mâncat de om n-am mai auzit.
- Invers am vrut să zic da am nimerit aiurea...
- Am auzit în schimb de oameni mâncaţi de urşi. Mai zilele trecute îl arăta pe unu la tv, muşcat de urs.
- Faci mişto?
- Nu fac. Era vânător. A dat nas în nas cu ursu şi zicea că a aruncat arma şi s-a culcat pe burtă ca să scape.
- Ce cretin, de ce n-a tras?
- Ce căcat să-i facă mă cu puşcă cu alice? Mai rău îl enerva. După ce s-a aruncat pe burtă ursu a căşunat pe el. A început să-l zgărie pe spinare şi să-l muşte de cap.
- Naşpa...
- Da, a avut bulan cu ceilalţi vânători că au ajuns repede la el şi au gonit ursu alfel o mierlea.
Mergem tăcuţi cu gându’ la vânătorul muşcat de cap. Întunericu’ e parcă mai gros. Şi liniştea asta... Darty tuşeşte. Are un fel de a tuşi cum n-am mai văzut până la el. La-nceput n-am fost sigur dacă strigă sau dacă tuşeşte. De ce să nu recunosc, prima oară când l-am auzit mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că a păţit ceva nasol.
- Cum l-au gonit?
- Ce să gonească?
- Ursu’ ce căcat, că doar nu vorbirăm de Madonna!
- Ahh, au tras focuri de armă-n aer.
- A avut zile.
- Da bă, mare bulan.
Nu mai vorbeşte nimeni, a trecut cam o juma de oră. Cabana nu mai apare odată! Nu-mi place să merg ultimul din şir. Am o senzaţie urâtă de gheară înfiptă-n ceafă. Din când în când Darty tuşeşte sau strigă, numai el ştie, ideea e că face zgomot şi asta e bine.
- Trebuia să fi luat nişte petarde la noi!
- Da, să ştii că e de ţinut minte faza asta cu petardele.
- Petarde o pulă, când mai apuci să scoţi şi să aprinzi petarda? Ţacă dezaprobă nemulţumit.
- Ceilalţi mă! Că doar nu atacă 5 oameni de-o dată.
Cabana Cuca e la mai puţin de 10m în faţa noastră. La una dintre ferestre atârnă un felinar pe gaz. Imi plac cabanele la nebunie. Mai ales noaptea!
- Mă, stână e aia sau ce pizda mă-sii e?
- Stână trebuie să fie, uite, e marcată pe hartă.
- Să sperăm că nu plouă-n ea.
- Asta e a doua variantă nasoală.
- Şi care ar fi prima?
- Să fie locuită de cineva neprimitor.
- Hehe!
- Nu râde că am păţit-o-n Crai acu vreo 3 ani. Am ajuns pe la 12 noaptea la stâna de la baza masivului, din dreptul Grindului. Eram cu Cătălina şi cu încă un cuplu.
- Aşa.
- Aşa şi în stână se cazaseră nişte muncitori forestieri. Oligofrenii ne-au refuzat brutal când le-am cerut adăpost. N-aveam decât o lanternă toţi 4. A fost jale. Ne-am chinuit încă vreo ora jumate, dacă nu mai bine, pe bezna pulii să ajungem la refugiu.
- Ioane iar te-ai imbătat futu-ţi Dumnezău ma-tii de beţivan.
- Ce ai bă cu mine, ce nu-ţi convine?
- Tu ai tăiat-o p-aia dă să umflase dă dimineaţă?
- Care?
- Aia d-avea urechea ruptă, care s-a umflat azi dimineaţă. Tu ai tăiat-o?
- Ce era să-i fac, a prins ceva azot cred. Dacă n-o tăiam crăpa.
- Păi fir-ai tu al dracu dă om prost, vino futu-ţi Dumnezeu ma-tii să vezi în ce fel ai taiat-o.
Ciobanul, un bărbat în putere, bine legat înjură şi îl ridică de subbraţ pe un altul, uscăţiv şi cu ochii tulburi. Băţul cu care scurmase vinovat în jar îi cade de la smucitura cu care este ridicat şi dărâmă plosca cu rachiu. Dă să scape din prinsoare ca să ridice rachiul. Celălalt nu-l lasă, izbeşte cu piciorul în ploscă aruncând-o departe, peste stiva de lemne. Îl zmuceşte mai tare şi-l îmbrânceşte-n încăperea din mijloc.
- Nu e mă păcat? Om fără Dumnezeu!
- Ce ai cu mine?
- Nu vezi? Sau ţi-a luat băutura văzu după cum ţi-a luat şi minţile.
Într-un cârlig, lângă perete, o oaie jupuită de blană atârnă cu capul în jos. Trupul care pare neînsufleţit se umflă şi dezumflă uşor urmărind respiraţiile animalului. Ochii, lipsiţi de pleoape acum, se întorc într-un spasm către ciobani. O palmă grea cade peste ceafa ciobanului uscăţiv, aproape că-l dărâmă.
Se prinde cu mâinile de tocu’ uşii şi mormăie înecat:
- Am taiat-o de dimineaţă, am crezut c-am tăiat-o de tot.
- Ioane, o să te blesteme suflarea din bietele animale de care-ţi baţi tu joc.
- Am crezut...
- Şi-n iad când o fi flacăra mai mare la cazanu-n care-o sa fierbi să-ţi aduci amite dă oiţa asta. Cuţizul mânuit cu îndemânare întra adânc de data asta, largeşte crestătura făcută de neisprăvit şi despică gâtul oii curmându-i chinul.
- Am crezut că ...
- Taci futu-ţi Cristoşii mă-tii de beţiv că-ţi iau beregata ca la oaia asta, drac stricat ce eşti!
Stâna arată de zile mari. Este cea mai bine întreţinută stână dintre toate pe care le-am văzut până acum. Ciobanii au plecat de curând. La cât de bine întreţinută este avem îndoieli dacă nu cumva o mai locui cineva în ea. Strigâm de câteva ori, apoi dacă vedem că nu primim nici un răspuns intram.
În timp ce Ţacă face pe maestrul de ceremonii şi aprinde focu’ noi inspectăm de zor încăperile.
Sunt 2 construcţii separate care au în total 4 încăperi. Una dintre încăperi este ticsită cu lemne taiate gata. Celelalte 3 au montate pe pereţi laviţe. Banuiesc că vara lucrează mai mulţi ciobani aici dacă au nevoie de atât de multe laviţe. Cătălina şi Luci au ales camera-n care vom înnopta. E cea mai protejată, în sensul ca trebuie să treci printr-un mic hol înainte de a intra. Asta înseamna 2 uşi între noaptea care se lasă şi noi, ceea ce e bine.
- Mie nu-mi place camera asta! (mirosul de oaie e parcă amplificat aici)
- Ce are mă, e cel mai bine pusă dintre toate!
- Nu ştiu, nu-mi place cum arată, nu mai zic de miros... (scândurile sunt acoperite cu un praf alb)
- Nu-ţi place n-ai decât să stai unde vrei!
- Asta d-alături ce are, de ce nu vă place? Uite se pare că cineva a dormit de curând aici. (praful alb care acoperă laviţele e sare, îl scutur uşor din pame)
- Aia n-are decât o uşă, plus că bate vântu’ prin ea. Nu te obligă nimeni să dormi în vreun loc anume, eu aici mă culc.
Luci îşi aruncă rucsacul pe una dintre laviţe arătându-ne hotărât locul pe care şi l-a ales. Noaptea a început să prindă putere. E nor şi nu-i urmă de stele sau de lună. Focul aprins de Ţacă afară aruncă umbre lungi şi stranii în încăperea în care urmează să-nnoptăm. Deasupra rucsacului aruncat de Luci se bălangăne ameninţător, de la zdruncinătură, un cârlig.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
15 zile |
Idei despre cat de superficial e unul sau altul, despre cât de "minciuna" sunt eu iar imi vâjâie prin cap. Majoritatea prietenilor din garda veche s-au facut oameni serioşi numai eu mă ambiţionez într-o "tinereţe fără bani şi fără bătrâneţe".
- Băi Aristide ştiai ca anii de studenţie se iau în calcul la pensie?
- Să mori tu? Nu ştiam. Nu cred!
- Hehe, crezi nu crezi, aşa e. Dacă te ambiţionezi umpic vei ieşi la pensie direct de pe băncile facultăţii.
- Hehe.
- Da bă şi cu ocazia asta intri şi-n cartea recordurilor, iei o cârcă de bani.
- Cât?
- Nu ştiu exact, câteva sute de mii de euroi oricum.
- Dolari!
- !?
- Dolari mă că e americană invenţia -The Guinness Book.
- Ce facultate faci după asta?
- Nu mai fac mă niciuna m-apuc, în pula mea, să muncesc că mi s-a acrit de studenţie şi de sărăcie.
- Nu te văd muncitor. Hehe. Găseşti tu vreo mătuşă Tamara ceva.
- N-auzi mă că mă fac om serios? M-am săturat!
- Eu nu te cred, da mă rog, cum zici tu...
- Ce faci weekendu’ asta?
- N-am nimic în plan, un munte ceva?
- Ce zici vă băgaţi la un Moldoveanu?
- Stai să vorbesc cu Cătălina.
După 2 zile, vineri noaptea, octombrie 2006, baza masivului Făgăraş:
- Putem să mergem până la cabana Sâmbăta la frontale.
- E târziu coaie, care e schema dacă ajungem la 3 noaptea nu e nici o şmecherie. Mai bine dormim aici şi pornim mâine la prima oră, odihniţi şi pe lumină.
- Rămânem aici dacă voi vreţi aşa dar tu nu vezi cum arată pensiunea asta? E soto un bulion pe noapte dacă nu mai mult.
- Hai cu mine să-ntrebăm, vedem care-s scorurile. Dacă e nasol punem cortu' şi gata.
Pensiunea arată belea. 3 margarete. Ca peste tot şpaga îşi face treaba. Cu 200 de mii pentru femeia de servici(să trăiască), ne cazăm pe furiş. Somn de voie până a 2-a zi la 7 a.m.
- Luăm prosoapele să ne scoatem banii?
- Hehe, sunt noi nouţe, dacă le luăm ieşim pe plus da o băgăm pe amărâta aia la plată. A fost om cu noi nu se face!
- Hai bă nu fi fraier că am nişte perdele cfr pe post de proasoape...
- Hehe, du-te-n pula mea de distrus, lasă-le-n morţii lor de prosoape du-te pe la vreo-nmormântare sau pomană ceva dacă vrei prosoape fără sigla cfr.
- Eşti fraier, oricum nu mai treceam noi p-aici.
Munţii se ridică din pământ în faţa noastră, dintr-o dată. Făgăraşul are ceva dârz şi obraznic ca un bărbat ţapăn şi vulgar.
Urcăm, e o vreme de zile mari. Am fost destul de norocoşi anul ăsta cu vremea. Mi-amintesc că acu’ vreo 3 sau 4 ani în Apuseni ne-a plouat o săptămână-ntreagă d-ajunsesem să visez broaşte.
Lăsăm cabana Sâmbăta în urmă. Arată groaznic. E cam "puşcată" ca să folosesc cuvântu unui arădean când a venit vorba de cabană.
Pentru a ajunge pe creastă de la cabana Sâmbăta sunt 3 variante marcate una normală şi 2 pentru "turişti încercaţi". Ghici pe unde am luat-o?
Da. Ai ghicit. Nu e chiar floare la ureche dar nici vreun capăt de lume.
Am ajuns să iubesc marcajele şi traseele marcate după ultimile experienţe prin munţi. Făgăraşul e excepţional de bine marcat. Felicitări celor care au facut-o!
Odată ajunşi în creastă nu mai avem decât 5 vârfuri până la Viştea – Moldoveanu.
Planul e să înnoptăm la refugiul de la poalele vârfului Viştea Mare.
Noaptea în luna octombrie temperatura scade, de obicei, sub O grade pe creasta Făgăraşului. Sacu' meu de dormit e varză dar nu conteaza, avem o juma' de votka la noi. Dacă aveam 1 litru nu cred că-mi mai trebuia sac deloc.
Cum vremea e frumoasă şi cum nu suntem singurii virusaţi ne aşteptăm să găsim refugiu' plin. Dăm de zor din picioare poate apucăm un loc, maxim două.
Ajungem la refugiu pe la 5 p.m. Ne calificăm pentru locul 2. La refugiu mai este doar un arădean superbine echipat. De fapt e atât de bine echipat ca n-are nevoie de refugiu, şi-a montat o bijuterie de cort chiar pe marginea crestei.
Refugiul arată bine. A fost tencuit şi zugrăvit de curând. Dacă oligofrenii care cară până acolo diverse s-ar obosi să îşi ia ambalejele şi gunoiul înapoi ar fi perfect.
Ultimii veniţi sunt o gaşcă de liceeni. Au ajuns pe la 12 -1 noaptea. Am înţeles că au plecat pe întuneric dinspre Podragu. Ce vrei, trebuie să-şi vândă ş-ăştia cu televiziunile ştirile. Fără adolescenţi inconştienţi şi teribilişti de genu’ ăstora care să crape prin munţi ce-ar mai vinde?
A doua zi suntem în picioare odată cu prima geană de lumină. Pe Viştea mare un tată îşi învaţă feciorul de 5-6 ani numele vârfurilor din jur. Puştiul îi soarbe cuvintele, Făgăraşul i se oglindeşte şi îi arde în privire. Pielea mă furnică.
Vărful Moldoveanu se trezeşte cu noi în cârca lui. E un vârf prietenos care ţine cu Steaua. Flutură mândru agăţat de-o cruce steagul Stelei. Stăm la o vorbă cu el. Îl tachinez şi-l întreb cum se-nţelege cu vecinu lui ungur, Viştea Mare. Râde şi zice să-mi văd de treaba mea că ei sunt prieteni buni. Că-n iernile grele când noi ne ascundem după sobe, calorifere şi cojoace ei doi îşi alină urâtul şi îşi povestesc câte-o amintire cu daci, cu flori de colţ şi cu vulturi ca să mai uite de viscolul care le roade creştetele.
Îi promit ca trec în vara care vine să-l văd iar, îmi iau râmas bun şi cobor. Lângă refugiu se odihneşte un bătrân cu nepoată-sa alături.
Ne salutăm. Ne-ntrebă despre traseul prin care am venit, vrea să coboare p-acolo. Îi dăm toate lămuririle cum ne pricepem mai bine. Nepoata-sa face poze.
(....)
- Din creastă s-ar putea să nu vedeţi marcajul triunghi galben. Cel mai uşor e să număraţi a 2-a viroagă prin care se poate coborâ pe stânga.
- Mulţumesc. Voi pe unde vreţi să coborâţi?
- Pe triunghi roşu, chiar pe aici.
- Până-n Victoria?
- Nu, vom face la un moment dat dreapta pe un drum forestier spre mânăstirea Sâmbăta.
- Drum bun!
- Mulţumim la fel! (curiozitatea e mai puternică decât bunu simţ şi îl întreb). Iertaţi-mi curiozitatea, ce vârstă aveţi vă rog?
- Hehe, 75 de ani şi 15 zile.
- Mulţi înainte! (îi strâng mâna şi plec)
[+/-] |
Muia lu' Făt Frumos |
Tot ce-ai furat ca zahăru-n mare se topeşte.
Rămâne... doar gustu' de pişat.
Ca la-nceput.
Nu te speria. Sau sperie-te! Îţi va trece :(
Eşti necesar. Te izbăveşti fără să ştii.
Prin odraslă.
Te salutăm din mers.
Sugi pula!
Drumuri noi se deschid ca-ntr-o poveste.
O poveste cu zmei învinşi demult.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Doline |
Dacă mergi dinspre Herculane spre Valea Jiului, înainte de satul Godeanu o să vezi în dreapta nişte creste. Unul dintre vârfurile crestei respective e al lui Stan.
- Ăla o fi?
- Nu ştiu, mie mi se pare ăsta pe care suntem mai înalt.
- Ăla trebuie să fie! E mai înalt ca ăsta, nu vezi bine?
- Dă-l mă-n morţii mă-sii de vârf, hai s-o tăiem drept înainte. Ţinem creasta, avem de mers mai bine de 20Km de creastă şi tu vrei să facem ocolu pizdii.
- E cel mai înalt din Mehedinţi, dacă tot am ajuns până aici...
- Nici măcar nu ştim sigur dacă ăla e. Poate pentru că e acoperit de pădure pare mai înalt. Poate că noi am trecut deja de el şi acum ne ambiţionăm aiurea să tăiem cărări prin lastărişu’ ăsta.
- Nu mai fi căpos uită-te pe hartă că nu ţi-o cade mâna şi nu mă mai contrazice atât. Ăla din faţa noastră e Vârful lui Stan!
- Cum arată munţii ăştia...
- Da, zicea Darty de peisaje selenare şi vegetaţie luxuriantă dar credeam că exagerează.
- Peisaje selenare. Hehe. O fi citit pe vreun site şi a reţinut expresia.
- Mamă în ce hal poa’ să pută, care te-ai stricat bă la stomac?
- Adrian a tras-o, d’aseară mă asfixiază aşa.
- Băi nene, du-te şi fă-ţi un control, ceva! Mirosul ăsta n-are cum să iasă dintr-un om sănătos!
- Unde vreţi mă să mă duc? Mergeţi înaintea mea dacă nu vă convine.
Poteca se pierde printre tulpinile copacilor. Vârful e foarte aproape însă lăstărişul înalt şi des transformă fiecare pas într-un chin. Munţii Mehedinţi sunt acoperiţi până aproape de creastă şi chiar pe creastă, în câteva locuri, de foioase. Toamna e anotimpul ideal pentru drumeţie prin aceşti munţi dacă eşti îndrăgostit de culoare.
Sus, între creste, se întind păşuni. Formele astea de relief, păşuni întinse mărginite de creste ca într-o cetate se numesc doline. Dolinele din Mehedinţi. Câte un copac bătrân, gros ca-ntr-o poveste sparge cu nuanţe de roşu, pe alocuri, verdele, stins acum, al păşunilor. Pinii negri de Banat urează drum bun ciobanilor şi turmelor care coboară spre câmpie. Ii vor aştepta în primăvară tot aici. Aici pe creste, înfipţi în cer şi în munte, în mintea câtorva turişti şi-n sufletul ciobanilor de care se despart acum.
- Oare marcajul ăsta de care ar trebui să dăm noi, dunga roşie o fi şi în realitate sau numai pe hartă?
- Eu cred că e doar pe hartă. Or fi avut ăştia de la ministerul de resort ceva bani de la vreo organizaţe internaţională pentru turism să marcheze şi să cartografieze zona, au furat banii şi au tipărit fiţuica asta de hartă ca să se justifice.
- Hehe.
- Nu mai râdeţi că e un scenariu perfect plauzibil la noi.
Cutreierăm munţii Mehedinţi de-a lungul şi de-a latul. Traversăm creste şi doline. Nu ţinem nici un marcaj şi, ce e chiar trist, nici o direcţie. Dacă cineva ar fi încercat, în mod deliberat să meargă aiurea, fără nici o noimă nu cred că ar fi reuşit mai bine decât o facem noi.
- Iar ai comis-o! Dă-o dracu de treabă că m-ai omorât cu băşinile tale, Adriane!
- Doamne, Adi mamă, ce ai mâncat de trăzneşti în halul ăsta?
- Mai lasaţi-mă-n pace, nu cred că v-ar plăcea să fiţi în locul meu.
- Ţine-le frate-n tine, sau ţi-e frică să nu te ofileşti de la otrava asta?
- Adriane, spune drept, tu ai mai fost p-aici înainte?
- Pe unde?
- P-aici, prin munţii ăştia?
- Nu, de ce?
- Mă gândeam că oi mai fi trecut p-aici, d-aia peisaju’ selenar. S-a ofilit vegetaţia pe unde ai călcat, a rămas doar stânca şi aia arsă, ca după cataclism.
- Hehe.
- Bă, stai dracu acasă nu mai umbla prin munţi că în curând or s-arate toţi la fel de selenar dacă-ţi mai vânturi mult miresmele prin lume.
- Şhhht! Vine un om cu un cal.
- Ţacă eşti sigur că e om? (Cătălina)
- ?
- Nu e urs?
Ţacă tresare şi se mai uită o dată atent (omu-i la 3-4m):
- Om e mă.(convins)
Un om uscat, cu pălarie neagră şi cu un cal alb, bătrân s-apropie de noi. E de prin partea locului. Nu seamănă a urs, ce-o fi apucat-o pe Cătălina să pună o aşa întrebare?
Mormăie "Bună ziua!" către noi şi dă să treacă mai departe. Calul îşi vede d-ale lui, nu pare să ne dea atenţie, miroase curios iarba dimprejur şi din locurile în care o găseşte mai fragedă rupe câte o muşcătură.
- Bună ziua, îi răspund, aveţi idee e vreun marcaj, bandă roşie, prin împrejurimi?
Calul se-ntoarce primu, mă priveşte atent pentru câteva secunde ca şi când ar fi ştiut despre ce-ntreb. Îşi flutură una dintre urechi încercând să gonească câteva muşte apoi începe să-şi rumege iarba liniştit de parcă şi-a uitat gându’.
- Nu, ce marcaj?
- O dungă roşie, cu alte două albe d-o parte şi de alta?
- Nu, mă băieţi, nu există aşa ceva p-aici.Cruce roşie este dacă asta căutaţi.
- Ştim de cruce roşie da nu ne trebuie, noi vrem bandă roşie.
- Nu e. Da de unde veniţi?
Ne uităm unii la alţii, ne e ruşine să-i spunem că ne-nvărtim în cercuri şi ovale, de nebuni prin munţii Mehedinţi. Nici unu nu răspunde. Omul ridică din sprâncene a aşteptare către noi.
- Din Bucureşti, răspund apoi îl întreb repede: Ajungem până se-noptează-n Herculane p-aici?
- Pe creastă nu, doar dacă o să coborâţi în Valea Cernei pe cruce roşie. Atunci da, ajungeţi.
De dimineaţă stâncile erau reci, de la răcoarea de peste noapte, dar acum au început să se-ncălzească. Nu e bine. Stau rezemat d-o stâncă în timp ce vorbesc cu localinicul. Simt stânca, s-a încălzit. Nu e bine deloc. Am auzit că viperele stau pe stânci calde să-şi încălzească sângele p-aici, prin împrejurimile Herculanelor.
- Cât o mai fi până se-noptează?
Amândoi îşi întorc, a surprindere, în acelaşi timp, capetele către mine. Afurisit cal, parcă mă-nţelege. Uscatu-şi împinge pălăria spre creştet, oftează a lucru greu şi, mai mult în şoaptă:
- Păi eu ştiu mă băieţi? Dacă nu ştiţi voi care sunteţi de la oraş... schimbă o privire cu calu care lasă să se vadă câteva fire de iarbă şi un şir de dinţi lungi şi galbeni pe care-i rânjeşte către noi.
O băşină ţapănă, rupe liniştea muntelui. N-am mai auzit şi sunt convins că n-o să mai aud una de calibrul ăsta niciodată. Am mai vorbit cu unu, cu altu şi mi-a fost greu să-i fac să înţeleagă cam despre ce e vorba. Cel mai apropiat sunet ca asemănare ca să-ţi faci idee, s-aude spre iarnă, înainte să dea ăştia drumu’ la căldură, când curăţă ţevile din blocuri. S-aude ca un muget dar metalic. Dacă până acum s-au făcut miştouri de data asta toţi am amuţit. Îl privim pe Adrian şi ne aşteptăm să înceapă să zboare prin aer de la o aşa başină cum zboară baloanele pe care le scapi din mână după ce le-ai umflat să pleznească.
- Ce căcat ai mâncat mă? Carbid!? Mai aveai umpic şi explodai. Cred că ai vreun maţ sau vreun organ, ceva rupt în tine. N-ai cum să te beşi în halul ăsta şi să rămâi om întreg.
- N-am fost eu, să-nebunesc. Calu a dat-o!
Calu bălăngăne tăcut, nevinovat şi mulţumit din coadă. Uscatu mormăie un salut şi se-ndepărtează.
Adrian e ofticat că avem îndoieli.
- Bă al dracu cal. Ce potriveală! Parcă a facut-o intenţionat.
Nu-l credem pe uscat, nici calu’ lui lui băşinos şi-o luăm iar, cum ştim noi, în cercuri, ovale şi alte forme şerpuite peste munte. Noaptea ne prinde pe creastă. Mergem la lumina frontalelor, în şir indian. Adrian merge primu.
[+/-] |
Samson şi Dalila |
Dorm. Dorm şi ştiu că dorm. De unde ştiu că dorm? Ştiu pentru că nu sunt în patul meu, sunt în patul copilăriei mele. Sunt în Hulubeşti în casa bunicilor mei, prin urmare dorm şi visez că dorm pentru că eu sunt în casa mea acum şi chiar dacă aş fi in casa de la ţară multe s-au schimbat în 20 de ani. Acum nimic nu mai arată ca-n visul meu.
Dorm în camera mare, în tindă cum îi spunem noi. Ceva mă trezeşte ca o nelinişte. Mă uit împrejur atent. Este întuneric dar luna aruncă o lumină stinsă care nu lasă întunericul să fie întreg. Sunt umbre nefireşti şi mişcătoare atunci când nu le privesc decât cu coada ochiului. Încremenesc în loc când îmi aţintesc privirea pe ele.
Casa asta a fost ridicată din temelii de tataia Radu cu mult timp înainte de a mă naşte eu. Peretele dinspre curte e făcut din 3 uşi de stică alăturate, cu rame late, din lemn. Prin geamuri parcă umbrele au mai mult curaj. Se mişcă nu doar atunci când le prind cu coada ochiului, se mişcă neclar şi când ma uit drept la ele. Se topesc şi se scurg unele-ntr-altele căutând parcă să se materializeze deasupra clanţei, să prindă astfel putere să deschidă uşa cu rame late şi să rupă zăgazul dintre lumi ce le ţine departe de mine. Se năpustesc mereu, unele-ntraltele, şi se tot destramă pe margini ca să se strângă iar parcă mai închegat de fiecare dată. Aerul din cameră începe să fie lăptos. Fiecare respiraţie îmi zgârie plămânii acum.
Dar eu nu mă tem. Nu. Ştiu că dorm şi că visez un vis urât. Aş vrea să mă trezesc din el dar nu pot. Oricât de tare m-aş concentra visu’ îşi urmează cursul nepăsător de parcă ar avea voiţă şi conştiinţă proprie. Şi nu numai atât, visul ăsta ştie că îl cunosc, e doar visul meu. Ştie că ştiu că visez. Ştie că eu sunt creatorul lui şi că ştiu asta. Dar pare să nu-i pese. E ca un adolescent care-l urăşte pe Dumnezeu pentru că i-a luat părinţii lăsându-l să se usuce în lumea asta ca un pom cu rădăcinile tăiate. Se ştie nedorit dar se înverşunează să termine ce are de spus înainte de a pleca. Umbrele îşi urmează lupta cu clanţa ca valurile mării în iernile foarte reci, atunci când încep să îngheţe.
M-am săturat de visul ăsta. E ridicol. Nu îl vreau. Mă ridic şi mă apropii de clanţă. Celelalte umbre, cele din cameră au început să prindă mai multă viaţă, încearcă să-mi distragă atenţia, să mă facă să renunţ, să mă opresc. Dar nu. Sunt hotărât să închei acest vis ridicol şi încăpăţânat care s-a strecurat stângaci printre amintirile mele şi acum tropaie grosolan stricându-mi somnul.
Un vis care a ratat la mustaţă calificarea pentru poziţia de coşmar. Dacă era destul de abil să nu-mi încurce etapele vieţii şi nu poziţiona decorul în fragedă copilărie ci undeva mai aproape de prezent se califica fără doar şi poate. Dar aşa… Aşa că îşi merită soarta, voi deschide uşa asta cu rame late ale cărei geamuri le-am spart de nenumărate ori de-a lungul timpului. Am s-o deschid şi am să râd, am să muşc din umbrele astea care îmi gonesc odihna, am să le muşc de faţă dacă au vreuna iar dacă nu am să le scuip. Se vor destrâma jalnice la picoarele mele se vor târâ afară ridicole ca nişte târfe ridicate de gabori de la locul faptei.
Simt clanţa rece în mână şi mă gândesc câtă risipă de energie. Un vis care a făcut atâtea eforturi să fie şi el un coşmar. Aşa o rezoluţie a imaginii la o luminozitate atât de slabă, plus simţuri tactile aşa de limpezi în zadar. Nu ştiu pe unde am citit sau m-or fi învăţat la şcoală, Dumnezeu ştie, dar ştiu că atunci când visezi creierul face ordine în informaţiile asimilate în ultima vreme. Cred că numai căcat a asimilat creierul meu dacă nu e în stare să regizeze un amârât de coşmar ca lumea.
Mă consolez cu gândul că măcar nu are sonor. Bine că n-a irosit şi bunatate de stereo doubly surround axat pe bormaşina vreunui vecin sonat sau spart, gresie/faianţă, reparat lift, plâns de copil sau de nevastă batută sau mai ştiu eu ce alt eveniment din mediu’ înconjurător care asigură de obicei suportul audio pentru un coşmar decent.
Apăs în morţii mă-si pe ea de clanţă rece şi deschid brusc uşa de sticlă cu rame late. O deschid ferm, hotărât, cu curajul omului care ştie că e doar un vis. O deschid sfidător, curios şi obraznic doar cu o urmă de teamă. O urmă foarte vaga de teamă izvorâtă din cine ştie ce colţişor iraţional al fiinţei mele.
Muntele de umbre vii, că asta era dincolo de uşă, un munte de umbre mişcătoare şi reci se prăvăleşte peste mine asfixiindu-mă. Mă înec în miliarde de umbre reci care mi se scurg pe trup.
Mă trezesc. Sudori reci au inflorit pe faţa mea. Mi le şterg şi răsuflu uşurat. Ce căcat de vis. Şi ce sperietură aiurea.
Stau câteva secunde şi îmi ascult inima cum se potoleşte încet, încet din galopul nebun în care o luase la fugă. Ea nu prea credea că-i doar un vis. Ştii cum sunt inimile, se impresionează uşor.
Ce-o fi vrut să-nsemne? Sunt superstiţios în privinţa visurilor de când a murit tataia Nicu, Dumnezeu să-l odihnească. Eram copil, 7-8 ani dormeam în braţele lui şi am visat că murea încătuşat într-un coşciug din spini. Un coşmar foarte urât pentru orice vâstă, cu atât mai mult pentru una ca mea. M-am trezit plângând cu sughiţuiri. Toată familia s-a adunat în jurul meu căutând să mă liniştească. Bunicul încearcă să gonească drăcuşorul neastâmpărat care şi-a vârât coada să-mi tulbure somnul, îmi mângâie părul şi-mi spune una dintre poveştile preferate trăite de el în război.
N-am vrut să le spun ce anume am visat. Credeam că dacă voi păstra secretul cumplitului vis, coşmarul respectiv va rămâne încătuşat pentru veşnicie într-un ungher al memoriei mele. Nici nu vroiam să-l supăr, destul îl supăram peste zi cu toate năzbâtiile mele. La o lună după acel coşmar bunicul meu s-a stins. Poate dacă îi spuneam atunci despre acel vis ar fi ştiut şi n-ar mai fi murit. Şi poate astăzi când încerc să-mi amintesc detalii uitate despre poveştile din război l-aş fi putut întreba şi m-ar fi lămurit.
M-am liniştit acum. Îmi alung ultimile îndoieli ciupindu-mă de mână. O simt cam amorţită, cred că am dormit iar peste ea. Acum că nu-mi mai aud inima e o linişte de-mi ţiuie urechile şi beznă grea. Cunosc casa părinţilor mei cu ochii închişi. "Fie bezna cât de grea/ tot mai tare-i mintea mea!" Hehe. Mă ridic din pat şi mă-ndrept către uşă. O să beau un pahar cu apă rece şi-o să mă spăl pe faţă. Nu cred că voi putea adormi la loc. Poate citesc ceva.
Nu aprind lumina pentru că e prea puternică şi-or să mă doară ochii. Am să o iau uşor, întâi cu neonul de la baie.
O întrebare ca un pumnal mi se înfige în piept în timp ce răceala clanţei îmi înfioară palma.
"Ce caut eu în casa alor mei?" Nu-mi amintesc să fi venit aici. Poate e tata iar de gardă şi m-o fi sunat mama să dorm la ei în noaptea asta ca-n alte dăţi. Dar de ce nu-mi amintesc nimic?
Deschid uşa nesigur şi prin crăpătura care se naşte miliarde de umbre groase, rele şi reci îmi întă-n carne, mă răscolesc, mă ucid.
Mă trezesc iar. Sau nu?
Stau în capu’ oaselor în pat la mine-n casă de data asta. Sunt leoarcă de sudoare crudă. Mă simt ca şi când aş avea febră. Ochii îmi ard, buzele le simt uscate. Privirea o ţin pironită pe geamul mat al uşii care dă în hol. Nimic nu se clinteşte. E linişte. Nu-mi aud nici inima care îmi sparge pieptul, nici respiraţia nici gândurile. E linişte. Prea linişte.
De ce n-aud nici o maşină trecând pe bulevard? Ahh uite că tocmai a trecut una.
De ce e uşa asta închisă, n-o închid de obicei. Dar nu e închisă, dacă mă uit atent e întredeschisă.
Rămân aşa pentru nu ştiu cât timp cu mintea goală de orice gând. Mintea goală începe să se întunece ca o zi de început de primăvară pe munte, înaintea furtunii. Între întunericul de afară şi întunericul di-năuntru rămân eu. Sunt o coajă de nucă cu miezul putrezit. Ascund întunericul şi putregaiul din mine de întunericul şi minciuna de afară şi mă ţin tare. Sunt o coajă de nucă al cărei miez avea odată circumvoluţiuni precum un creier. Un creier cu care simţeam lumea de afară. O lume limpede cu sonor, cu gusturi şi mirosuri felurite. Şi cu culori.
Ce caraghios. De ce mă-nverşunez atât să fiu o coajă de nucă? De ce nu las miezul mucegăit dinăuntru să se contopească cu restu' negurii d-afară?
Nu ştiu.
Gândul ăsta m-a epuizat şi m-a afundat într-un somn adânc. Un somn de prunc.
Dorm o eternitate de linişte. Dorm ca şi când nimic n-a existat vreodată şi nimic niciodată nu va fi sa fie. Şi toată întinderea asta de lipsă de sens e spartă în cioburi mici precum geamul mat de la uşa camerei mele. Din geam rămâne un singur ciob mare şi diform care cade şi el, într-un târziu, cu încetinitoru’. Mi se înfige în piciorul drept până la os. Dar nu mă doare.
În uşă stă cineva. Ce curios, în uşa mea nimeni n-a mai stat niciodată cu toporul în mână.
- Aici e!
Sunetele astea familiare într-un fel ciudat şi străinii care intră în casă tot mai mulţi şi fără chipuri, doar cu palme uriaşe, noduroase umede şi groteşti pe care mi le aşează reci peste ochi şi peste gură. Peste urechi, peste nas, care mă apasă pe gât care nu mă lasă să simt.
Hehe. Îmi înghit saliva acră cu gustu pielii lor jilave şi mormăi înăbuşit în timp ce mor încă o dată nesigur dacă va fi ultima oară:
- Fraierilor, sugeţi pula! Oricum nu mai simţeam nimic demult!
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Mitu lu’ Nunu |
ţaţa/tuşa Floarea = nevasta lu' Mitu
Nunu = tatăl lu' Mitu
Ionel = medicul
Ai auzit vreodată cum ţipă femeile la ţară cand se întâmplă 0 nenorocire?
E un ţipăt care îţi intră adânc în oase, îţi strânge inima ca-ntr-o ghiară şi te paralizează pentru câteva secunde. Am auzit de câteva ori chiuitul ăsta. Prima dată când a ars casa Şănicăi, vecina noastră din fundu’ curţii, l-am mai auzit când i-a explodat butelia tuşii Mitii şi când şi-a dat Mituş foc la casă de amar că-i fugise nevasta, tuşa Aurica.
Ultima oară, din câte îmi amintesc, l-am auzit când s-a-ntâmplat povestea asta de ţi-o zic acum, cu Mitu lu’ Nunu.
Mitu lu’ Nunu a fost un personaj năzdrăvan. Locuia la 3 case de noi, pe uliţa care duce spre ziduri. Odată, când era paznic la CAP, m-a prins la furat rază(floarea soarelui), pe mine şi pe Nelu, prietenul meu, şi ne-a trimis în curu’ gol acasă drept pedeapsă. (aşa mi-l aduc aminte)
Avea un loc pe undeva pe lângă Neajlov şi s-a-ntâmplat de câteva ori să mă ia din drum când mă-ntorceam de la scăldat, până acasă. Uita cred că-mi mai spusese şi, de fiecare dată, încerca să mă impresioneze cu abilităţile calului:
- Ia fi atent aici:
- ?!
- "Fira-ai tu să fi de murg/
N-am putere să te vând!” (începe să cânte cu o voce limpede, barbătească, puţin cam tare)
- Mi-ai mai arătat unchiule...
- Taci mă ş-ascultă aici: (răstit, deranjat că l-am intrerupt)
- "Fir-ai tu să fi de murg,/
N-am putere să te vând"/ (calul îşi ciuleşte urechile şi începe să o ia la goană)
"Ori te beau ori te mănânc/
Ori intru cu tine-n crâng!"
Calul goneşte cât îl ţin puterile, căruţa zdrăngăne din toate încheieturile iar Mitu îi dă-nainte cu cântatul chiar dacă icneşte şi nu prea se mai aude de zdruncinăturile căruţei.
În cele din urmă termină de cântat, aproape am ajuns, calul e numai spumă dar Mitu zâmbeşte mulţumit:
- Câtă bătaie a mâncat pă doina asta numai pielea lui ştie, da l-ai văzut cum aleargă? Mânâncă pământul, mânca-l-ar tata.
- Da, aleargă... (degetele mă dor de la cât de tare m-am ţinut să nu m-arunce din căruţă)
- Ia să-i zici lu tac-tu mare dacă face schimb. Îmi dă iapa aia sură şi-i dau calu’ ăsta dresat.
- I-am mai zis bre, că m-ai mai pus să-i zic, nu mai şti?
- Nu mai ştiu de. Ce a zis, mi-o dă?
- A zis că eşti norocos dacă-ţi mai trăieşte un an, calu’ ăsta dresat al matale.
- Cum aşa?
- A zis ca Doiniţa noastra are 3 ani iar calu’ matale are 15.
- N-are 15, de unde ştie el? 12 are.
- Câţi o avea.
- Să-i mai zici o dată, auzi? Să-i spui că are 12.
Într-un an nu era sigur daca bivoliţa prinsese plod şi la vreo 3-4 luni de la montă a băgat mâna, cum văzuse el veterinaru’ că face, ca să se convingă. A scotocit bine, a apucat şi a tras cu putere fetusul afară. Nu l-a scos de tot, doar un pic. L-a privit surprins şi l-a băgat la loc. A doua zi îşi batea şi-şi înjura de mama focului bivoliţa că lepădase plodu' peste noapte.
Ăsta era Mitu. Târziu încoace, cu vreun an înainte de ce-o să-ţi zic acum, a ridicat nişte saci sau nu ştiu ce Dumnezeu a ridicat, că era vânjos şi s-a surpat. Adică a făcut hernie. Operaţia, că a trebuit să se opereze, n-a mers bine. Mitu s-a întors vătămat, dupa cum le povestea nevastă-sa duminica pe la poartă, celorlalte femei. Nu mai era Mitu întreg, i-au atins doctorii nervii sau ceva, nu mai era bărbat în toata puterea cuvântului.
O fi fost asta cauza, sau alta o fi fost, nu ştiu. Ştiu doar că era Duminică şi că mă jucam Dizzy, în camera de la drum, pe HC-85 când am auzit ţipătul de femeie de care-ţi povesteam.
La început nu puteam să desluşesc ce anume încearcă să zică, ştiam doar ca e de rau. De fapt nu de rău, de foarte rău.
M-am repezit în hol alergam alaturi de ceilalţi din familie către uşă, apoi spre poarta, până-n drum.
- Moare Mitu! Aoleooooo, moare Mitu!
- Ce-a păţit? Ce s-a-ntâmplat?
Vecinii, toţi în uliţă, o privesc speriaţi pe nevasta lu Mitu, căruntă, despletită, cu bazmaua atârnându-i într-o parte şi cu ochii bulbucaţi de groază.
- S-a otrăvit!
Armata de oameni se îndreaptă în pas alergător spre curtea cu pricina. Eu printre ei. Încerc să îmi fac loc să ajung în faţă să vad grozăvia. Mi-e frică dar n-am mai văzut un om otrăvit până acum.
Oamenii îi fac loc tatii, el e medicul comunei(d-aia aveam eu HC 85 pe vremea aia). Mă strecor în spatele lui. Mitu e aşezat în fund, pe jos, sprijinit de duvar. E alb la faţă, supt, cu ochii afundaţi în cap. E încă viu, horcăie.
- Ce a băut? (întreabă tata în timp ce îi examinează ochii)
- Aleooo, moare Mitu, Ionele fă-i ceva că se prăpădeşte!
- Nu ştiţi ce a băut? (pupilele îi sunt cât varful de ac, n-am mai văzut un om cu pupile atât de mici d-atunci)
- Aveam nişte verde de Paris într-o sticluţă.
- Verde de Paris, eşti sigură ţaţă Floare? (deşi nu cred că alţii au băgat de seamă tata s-a întristat, îl cunosc.)
- Mai aveam un pic de tot în sticla asta. Nu-l lăsa să moară Ioneleeee! (tuşa Floarea, nevasta lu’ Mitu plânge)
- Când a băut?
- Adineauri, numai ce terminasem de rânit la vite când l-am văzut căzut lângă duvar. (unchiu Nunu, tatăl lu’ Mitu)
- Cât de mult mai era în sticlă?
- Un pic.
- O lingură, 2, zi-mi exact cât?
- O linguriţă. (tuşa Floarea)
- A mai baut şi o cană de seminţe d-astea tratate când a văzut că nu moare, a dracu carnea pă el. (Nunu)
- Când?
- Acu, când fugii Floarea-n drum, de!
Mitu clipeşte şi se uită năuc la noi. Tata îi dă nişte pastile negre precum cărbunele şi cere să i se aducă o cană cu apă cu sare, pălnie şi furtun.
- Deschide gura nea Mitule, lasă-mă să mă uit!
Mitu a început să tremure, dar nu tremurat d-ăla cum tremură omu de frig. El tremura altfel, cu mişcări largi şi din tot corpul.
- Ia mamă. (o femeie îi întinde tatii o cana cu apă cu sare)
- Nu d-asta bre, adu-mi o cană mare, d-un litru cu multa sare, nu aşa...
- Câtă sare?
- 5 - 6 pumni! Mitule ai bagat ceva pe gât acum? Ceva tare sau ascuţit, cuie, lame, beţe sau ceva?
Mitu horcăie nu poate să articuleze. Omuleţu' îi este despicat în două, ca şi când l-ar fi tăiat cu cuţitu.
- N-a mâncat cuie prostu' ăsta de om, aşa e el de când e! (Nunu)
- Moareee Mituuuu, aoleoooo moare Mitu! (tuşa Floarea)
- Nu moare fir-ar carnea lui a dracu! (Nunu)
Îi bagă furtunu’ pe gât şi toarna toata cana aia cu 5 – 6 pumni de sare cu pâlnia, pe gât.
Nimeni nu mai mişcă, nu mai suflă nici o vorbă. Tuşa Floarea nu se mai jeleşte, bivoliţa nu mai avortează, calul nu mai cântă, Nunu nu mai înjură, Mitu nu mai horcăie.
Toţi aşteptăm să-l vedem cu vomită otrava odată cu saramura pe care au turnat-o-n el. După minute de aşteptare Mitu râgâie, ş-atât. Dezamăgire.
Forfota reîncepe. Iar jalete, vaiete horcăieli şi înjurături.
- La câtă tărie şi la cât căcat a băgat în el, saramura asta i se pare ceai, fir-ar soarta lui a dracu! (Nunu)
- Nu-l mai drăcui bre Nunule, aprinde-i mai bine o lumânare nu vezi că moare?
- Nu moare, fir-ar el al dracu.
În felul în care-l drăcuie ghicesc nădejdea părintelui că fiu-su va scăpa.
Salvarea pune capăt agitaţiei din curte de la Nunu. Îl ridică pe Mitu cu o targă şi se duc. În urma ei râmâne un nor de praf.
Praf înecăcios.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Conversaţie cu Katika |
- Fii atent!
- Sunt foarte atent.
- Am trăit o chestie frumoasa azi dimineaţă, în metrou.
- Povesteşte-mi.
- Era lângă mine o femeie cam de 50 de ani fadă, ştearsă, nevopsita ne-nimic şi citea o carte care se numea :" Ce se întâmplă cu femeile care se roagă!". Cât a citit ea o pagină am văzut fragmente de genul: "Soţia pastorului de ce nu face nu ştiu ce?" sau “Soţia pastorului azi are nevoie să se roage”, texte dintr-alea banale, stereotipii: "Doamne azi îţi mulţumesc pentru că am rezolvat problema eficient!"
- Asta se cheamă "spălare de creier”.
- Mă gândeam: Cartea aia a fost scrisa de vreo staretă că maicile n-au voie. Ce lume industrializata, vândută diavolului chiar şi acolo unde te învaţă sa crezi ca-i singurul loc ferit de el.
Pe urmă, după ce m-am holbat cateva minute în cartea ăsteia şi dupa ce am privit-o cu dezgust în primele secunde, apoi cu milă, mi-am mutat ochii în faţa mea, rugăcioasa stătea lânga mine.
- Aşa.
- În faţa mea era o femeie exact de aceeasi varsta cu rugăcioasa, mi-a tresarit un zambet instant.
- Pioasa mai, nu "rugacioasa".
- Genul ăla de zambet pe care-l ai înainte să începi să judeci. Tipa de vreo 50 de ani, mai întai i-am văzut saboţii, erau din pânză şi roşi la un deget dar aveau un calapod ciudat şi culori de junglă, foarte vii, sălbatice. Am luat-o, până să ajung la faţa ei, pe bucăţi: Am văzut traista, era un fel de raniţă soldăţească iar pe ea, cât ţinea o faţă, poza lui Che Guevara. Probabil şi pe verso era la fel, nu ştiu, n-am vazut.
Când am ajuns la faţa ei avea o privire vioaie, păgână, nu fumega, în nici un, caz a aburi de mâncare. Nu citea nimic. Era tunsa scurt şi avea părul zburlit, tinereşte.
- Femeia de după Apocalipsă.
- Nişte ochi de pământ afânat. Asta sigur se ducea la o cafenea sau bibliotecă sau...La o întalnire de afaceri nu mergea sigur.
- Prima cred ca mergea la serviciu sau la măicuţă.
- Sau la preot.
- Am vazut ca e moda asta la femei. Nuuuuuuuu acum nu mai e preot de suflet sau cum se spune, femeile merg la o maicuţă şi de multe ori ies cu maicuţele lor de suflet în oraş. Am văzut prin oraş femei(de toate vârstele) îmbrăcate lumeşte cu o maicuţă lângă ele.
- O noua formă de adaptare.
- Şi eu am fost odată. M-a trimis mama. I-am dus banane.
- Hmm… Am văzut şi eu prin oraş, credeam ca sunt maicuţe care au venit să-şi vadă rudele.
- O chema (cred ca o mai cheama) Mihaela. Maica Mihaela. Atunci când lucram la Rentrop şi Straton.
- Mie nu mi-ai spus nimic atunci.
- Era secret. Nu ştiu dacă m-a ajutat ea. Atunci când am văzut-o m-am întrebat cum fac baie. Am auzit ca fac baie îmbrăcate. Ea călca rufăraia mânăstirii. E chiar mânăstirea de maici de la Mitropolie.
I-am povestit câte-n lună şi-n stele. Şi de tine i-am zis, pe atunci tu jucai wow
Note:
(hide) World of Warcraft (commonly abbreviated as WoW) is a massively multiplayer online role-playing game (MMORPG) developed by Blizzard Entertainment.
- :(
- Che Guevara din metrou e genul de femeie pe care atunci când o văd nu mă descurajează perspectiva vârstei de 50 de ani cu ridurile, zbârciturile, fesele lăsate, părul grizonat. Avea în ea ceva ce tineri de 20 de ani nu au: Chef de-adevăratelea de viaţă.
- Avea încă scânteie în privirea de pământ afânat poate.
- Unii zic truisme de genul: "Viaţa e o curva!", "Viaţa e o junglă!" Pentru ea viaţa era o junglă dar nu în sens peiorativ. Mă bucuram că le-am văzut pe amândouă. Dacă vedeam doar pe prima începeam ziua cu un simţământ de mila şi împăcare cu soarta. Dacă o vedeam doar pe a doua nu puteam să fac comparaţia.
- Vezi tu, draga mea, aici e o chestiune de perspectivă şi de "omul potrivit". Astăzi gândeşti aşa, nu sunt sigur însă că mâine vei gândi la fel. De unde ştii tu prin ce traume o fi trecut femeia pioasă?
- Cum altfel să gândesc? Tu crezi ca viaţa are traume şi necazuri numai pentru unii?
- De unde şti că hipioata nu era doar o curvă care refuza să-şi accepte vârsta şi, implicit demnitatea vârstei, refugiindu-se/ascunzându-se în atitudini tinereşti şi rebele.
- Tu crezi ca Che Guevara are vreo pila pe sus şi părinţi nemuritori? Tocmai asta n-ai înţeles. Ai înţeles exact opusul. Hipioata îşi accepta vârsta şi viaţa şi moartea care nu e departe de ea.
- Mă rog, eu unu sunt rezervat în a face aprecieri legate de natura unuia sau a altuia doar bazat pe o analiza "de suprafaţa", "de decor".
- Hipioata nu caută scuze, alinare, împăcare în religie, viaţa ei e împlinită. De obicei în religie caută soluţii şi speranţe cei care pe pamant n-au prea facut mare lucru, poate mai exista o viaţă de apoi în care se vor putea împlini.
- Religia nu e în mod necesar legată de nevoia de justificare cum majoritatea crede.
- Nu e justificare, e speranta şi credinţa că dacă faci osanale la picioarele lui Dumnezeu chiar îţi da o viaţa de apoi în care să te "rotunjeşti" ca om.
- Credinta în opinia mea înnobileza omul!
- Rugacioasa îşi muşca unghiile când citea.
- Off, cum vezi tu doar ce vrei să vezi.
- Credinţa îl face doar mai bun.
- Pioasa era poate un suflet chinuit.
- Ceea ce înnobilează omul e felul în care el îşi trăieste statutul de om. Da, chinuit de complexe, neîmplinire, o viaţă de neajunsuri.
- Vezi tu, eu găsesc în atitudinea hipioatei o lipsă de demnitate.
- Neputinţa de a depăşi doar prin tine însuţi necazurile, ci doar alergând la Un Dumnezeu "intervenţionist" ca să citez din clasici.
- Altă găselniţă! De unde până unde!?
- De ce lipsă de demnitate? Pentru că îşi poartă vârsta cu demnitate?
- De unde ştii tu cât de mare sau de mic este Dumnezeu’ femeii pioase?
- Ţi-am zis eu că se prostitua, ca era în mini-joupe?
- Sau cât de intervenţionist sau neintervenţionist este?
- Daca la ea e lipsă de demnitate la cele care se vând cu copii cu tot ce mai e?
- Ca să te faci de căcat nu e musai sa te caci pe tine, exista şi alte modalitătăţi. Aşa şi cu postituţia hipioatei.
- Cum să cred eu în ceva sau cineva când cineva-ul ăla nu e unul suprem, al tuturor, ci e preferenţial. Adica pot sa-mi fac un dumnezeu, adica pot sa-l cioplesc şi să fie dumnezeul meu preferat?
- Păi cine te pune sa crezi într-un astfel de Dumnezeu? Nu confunda lucrurile!
- Păi dacă e sa cred, eu cred Într-un Dumnezeu al tuturor nu al unora, în fine eu votez pentru Che Guevara.
- Îndoiala asta, din vorbele tale, mă descurajează.
- Tu banuiesc că rămâi la rugăcioasă.
- Nici eu nu am un sistem foarte bine reprezentat în ceea ce priveste Divinitatea dar simt că este acolo. Ştiu că este acolo. De fapt nu "acolo": Este aici.
- Să aprinzi o lumânare pentru mine când mă vor împuşca ăştia!
Sentimentul ăsta îl am şi eu. Să şti că este ceva e de-ajuns, în schimb mă dezgustă, şi recunosc că am facut la fel de multe ori: Cum apare o problemă "Doamne dacă mă ajuţi fac şi dreg!"
- Hehe, asta e natura noastră, suntem slabi, suntem oameni.
- Când eram în facultate aveam examene: Hopa-Mitica, lumânări la biserică la greu, pipait unghia nu ştiu cărui sfânt sau o bucată din izmene lui Sf. Gheorghe de la Universitate, etc. Şi parcă de-Al naibii, Dumenzeul Ăla miştocar îmi dădea cu tifla, nu că nu-l luam dar îl dădeam şi în vreo 2 rr-uri.
- Exemplul cel mai bun e cei care au fost atei sau "liber cugetători" în tinereţe şi, pe măsură ce îmbătrânesc, încep să-l descopere pe Dumnezeu.
- Exact! Şi tu crezi că rugacioasa în tinereţe citea "Ce se întâmplă cu femeile care se roagă?"?
- Catalina, te grăbeşti s-o judeci.
- Mai ales că, daca e abia în stadiul ăsta de "întrebare" e clar ca abia acum începe "să creadă".
- Nici nu vreau sa îmi imaginez prin ce greutăţi o trece, ce păcate sau ce temeri or macina-o.
- Deci ea abia se întreaba ce beneficii o să aibă dacă se roagă.
- Nu-s eu sau tu în masură să o judecăm.
- Alea de le văd în metrou că citesc Acatistul Maicii Domnului, alea au trecut de întrebarea asta.
- Hehe.
- Da mă mamă dar genul ăsta de carţi sau Acatiste le citesti în intimidate.
- Poate ca suferinţa o face să nu-i mai pese.
- Cum te cureţi tu de păcate când lângă tine unul îşi bagă şi îşi scoate? Asta e disperare, mustrare de conştiinţă, suflet impovărat.
- Sunt mai multe cauze care pot determina un om să aleagă drumul ăsta.
- Şi să şti tu că Dumnezeu Ăsta nu e un bonnux automat care să cureţe păcatele, mizeriile. Ăsta ţine minte tot, Dumnezeul Ăsta, şi oricat ai citi acatiste tot ţine minte. Cel mai înţelept e să ţi le asumi, aşa te cureţi mai bine şi mai sigur.
- Hmm… Aici începe o întreagă poveste, poţi să îţi asumi doar anumite grade de vinovăţie. Cei mai mulţi trăiesc o viaţă fără să iasă din calapodul ăsta, se întâmplă însă uneori, pentru puţini, e adevărat, să traiască evenimente care îi încarcă emoţional cu mult peste puterile lor. Aşa a apărut, cred eu, ideea de spovedanie şi de Dumnezeu a toate iartărtor.
- Până la urmă sunt doar speculaţii şi ce spui tu şi ce spun eu. Nimic nou.
- "Toate-s vechi...Tu te-ntreabă şi socoate"
- "Ce e rău şi ce e bine?"
- "De-o fi una, de-o fi alta... Le-om duce toate" Hehe.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Uţă |
- Hai să ne jucăm de-a hoţii şi gardiştii! Se fac alegerile, cei doi băieţi mai mari aleg pe rând câte unu dintre noi. Bebe, vecinul de apartament şi prietenul meu este ales în cealaltă echipă. - Vreau să fiu cu Bebe în echipă, altfel nu mă mai joc! *** În alt bloc, în alt an. Bucureşti 2004. - N-ai de gând să deschizi? (Cătălina trezită din somn) Sunt câteva lucruri care mie nu mi se întâmplă: - Măcar vezi cine ne sparge capu’ cu soneria aia! Nu ne mişcăm nici unu’. Aşteptăm să se plictisescă şi să plece. Nu pleacă, ba dincontră şi-a pus mintea cu soneria. Ce rahat fac? Ăsta-mi consumă curentu’ şi, te pomeneşti că-mi arde şi soneria. Mă hotărăsc să opresc curentu'. - Salut Dane! Nu ştiam. De aici începe o poveste uşor de intuit. Adolescenţă zbuciumată, marcată de lipsuri materiale. Tentaţii, lume interlopă, criminalitate, poliţie, dosar, condamnare. Fugă peste hotare. Legiunea străină, identitate falsă, protecţie, diciplină, risc, bani, dezertare, însurătoare. - Tu eşti nebun, crezi că te iatră aşa uşor dacă ai dezertat, mai ales că ai contract cu ei... Plecăm cu o maşină scumpă, închiriată. Invitaţii la petrecerea burlacilor sunt doar eu ş-un amic d-al lui, din Legiune. Mergem într-o bodegă nesimţit de scumpă din centru’. Mai toţi îl cunosc aici. Oameni care-şi vorbesc în şoaptă, stripteoze, animatoare, cuburi de gheaţă şi sticle de wisky se amestecă în coctailuri de muzică house şi sute de euro. - Băi Uţă, ce ţi-a venit să mă inviţi la nunta ta după 15 ani? A pus una dintre fetele care dansau la bară să danseze-n faţa mea. Aproape dezbrăcată, flutură languros o sută de euro prinsă sub elasticu’ de la bikini. Pe sub fundu' stripteozei, printre picioarele care se tot unduie blocându-mi din când în când vederea, parcă recunosc un chip familiar în mulţime. - Ce faci acolo mă, în Franţa?
Spatele unui bloc de 10 etaje. Berceni, 1987.
- Hai, cine face alegere?
- Bogdan cu Mihai că-s cei mai mari.
- Băi! Am ghicit ceva! Staţi să vă zic!
- Ce ai făcut mă? (Bogdan, unul dintre cei mai mari)
- Am ghicit ceva, jucăm pe cazemate. În cazemată nu se trage, e ca un fel de casă, v-aţi prins? (eu, plin de entuziasm)
- Băi ţărane, când mai ghiceşti ceva spune ca ţi-a venit o idee! Ai inţeles? (acelaşi Bogdan, ceilalţi copii râd, ei ştiu că-s venit de la ţară şi că-mi petrec încă, mai toate vacanţele, acolo)
- Ţăranu! Hehe, ţăranu’ a ghicit ceva. (alţi copii)
- Mi-a venit o idee, (fără entuziasm acum) să jucăm pe cazemate...
- Echipele tre’ să fie echilibrate, n-ai cum să ţii cu cine vrei tu!
- Ia-l tu pe Maimuţă şi da-ni-l nouă pe Bebe.
- Am facut alegere, nu te mai oftica!
- Cui spui Ţărane, Maimuţă?
- Dacă-mi mai zici o dată Ţărane te sparg!
- Dacă tu-mi zici Maimuţă îţi zic şi eu Ţăranu’...
- Nu-ţi mai zic Maimuţă... O să-ţi zic... Uţă!
- Şi eu o să-ţi zic Ţără!
- Uţă! Uţă! (râd ceilalţi copii)
- Nu.
- Vezi tu.
Îl opresc ş-arunc o privire pe vizor, mizam pe administrator, dar nu. În faţa uşii un tip robust a cărui mutră mi-e cunoscută de undeva, nu ştiu de unde, se uită surprins la soneria care nu mai vrea să sune. Tot apasă cu degetele butucănoase pe buton, mai mai să-l rupă. Deschid.
- Salut!
- Mă mai şti?
- Hehe, Uţă! Ce faci mă? Cât e de când nu ne-am văzut?
- 10 ani?
- Mai mult, vreo 15-16 cred. De când te-ai mutat.
- 15, da bă, să şti!
- Intră, ia un loc. Îţi fac o cafea?
- Aham. Mă mir că m-ai recunoscut.
- Cu ceilalţi n-am probleme, îi recunosc uşor, cu mine mi-e mai greu...
- !?
- Nimic, bat câmpii. Ia zi, ce-ai mai facut, cu ce te lauzi? Care e viaţa ta?
- Păi care să fie? Mă-nsor! D-aia am venit, să te chem la nuntă.
- Ohoo! Bravo Uţă, bravo mă! Când?
- Sâmbăta asta, să moară fanii mei! (azi e joi)
- Casă de piatră, ce să mai!
- Mersi. (râde, chipu aspru de bărbat se schimonoseşte, copilăreşte, în cute de râs fericit şi tălâmb)
- Mă bucur pentru tine! Cum m-ai găsit?
- Huh?
- Cum ai dat de mine?
- Am sunat la maică-ta la uşă. Ea mi-a dat adresa asta.
- Nu-mi spune că te-a recunoscut mama?
- Nu, i-am spus eu cine sunt.
- Hehe, ce i-ai spus? ”Săru’mâna, Dan e acasă, îl lăsaţi să iasă p-afară. Sunt eu, doamna Aristide, Uţă, nu mă mai ţineţi minte?”
- I-am zis că-s nepotu’ doamnei Ieremia.
- Ohh, condoleanţe...
- Mersi, a fost demult.
- Şi zi te-nsori, huh? Da' de ce aşa-n scurt?
- Mi-am luat permisie până luni.
- Hehe! (cu îndoială)
- Nu glumesc! Să moară fanii mei!
- Nu puteai să-mi zici şi tu mai devreme, s-apuc să strâng nişte bani, m-ai luat ca din oală, îţi dai seama.
- Nu-mi trebuie mă nici un ban! Sunt în Legiune acum, am bani. Vreau să vi tu la nunta mea.
- Unde eşti mă?
- În Legiunea Străină.
- Nu te cred!
- Să moară fanii mei, uite dacă nu mă crezi. (scoate un fel de legitimaţie cu însemnele Franţei, cu poza lui şi c-un nume străin)
- Bă tu nu eşti normal! (în timp ce întorc legitimaţia pe toate părţile)
- Hehe!
- Cum ai ajuns acolo?
- Ştii că în liceu am fost în lotu’ naţional de juniori, la lupte greco-romane?
- N-ai înţeles... Mă întorc, n-am dezertat detot. Am avut permisie 3 zile şi mai întârzii 3. Luni mă-ntorc. Fac 40 de zile de arest, da se merită! Ce pula mea, mă-nsor!
- Şi aici, ce faci cu condamnarea?
- Se prescrie până termin eu. Hai c-am vorbit destul, hai să facem petrecerea burlacilor, hai să bem! Să moară toţi fanii mei!
- Mai şti, când ţi-a dat tac-tu bani, odată, m-ai chemat cu tine la cofetărie şi mi-ai luat o prăjitură!
- Faci mişto de mine.
- Nu fac! Să moară fanii mei dacă fac! Tu nu mai ţii minte?
- Nu mai ţin bă Uţă, da dacă ştiam, să mor dacă nu-ţi luam un tort!
- Hehe.
- Aaaa, nu-n Franţa am unitatea mă, Africa scrie pe mine!
- Şi ce faci toată ziua acolo mă, instrucţie la greu huh?
- Gata instrucţia demult...
- Ba aia nu e Cătălina sau mi se pare mie?
- Acum omor negri. Ba da Cătălina e, am pus-o pe nevastă-mea s-o ia să mergem cu toţii la un restaurant, ce zici? Ce te-ai blocat aşa?
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Retezat - ziua 1' |
Ohaba de sub Piatră, Duminică 16 iulie 2006.
- Băi Dane, eşti sigur că aici trebuia să coborâm?
- Da mă! Nu vezi că scrie.
- Bă, or fi mai multe gări în Ohaba şi poate noi am coborât în aia pentru mărfuri sau ceva.
- Asta e singura mă, e o amărâtă de haltă, cum vrei să arate?
- Prea e "vai de mama ei"!
- Aşa-s toate... Cât e ceasu’?
- 6.25, a întârziat aproape o juma’ de oră.
- Am pierdut microbusu’ de 6.15! Să mă fut în norocu’ lor, acu’ tre’ să aşteptăm până la 9.00!
- Poate prindem o ocazie, ceva!
După ~ 1h ne-a luat un ciudat cu o furgonetă plină de căcăreze de oaie peste care am aşezat, grijulii, rucsacii noştri, Antech si Atta.
- Până la Cîrnic?
- Aham!
- Hai urcaţi. Puneţi rucsacii-n spate, s-aveţi loc!
- Mulţumim!
- Nu-i bai, doar voi aţi coborât din tren aici?
- Cred că au mai fost câţiva localnici.
- Turişti zic, doar voi, huh?
- Da. A întârziat trenu’ mai bine de-o juma de oră. Am pierdut microbusu’ de 6.15. - N-a fost nici un microbus la 6. Dacă nu-s clienţi de ce să mai fie? Nu mai e ca pe vremuri. Erau microbuse toată ziua, din oră-n oră. Mai făceam şi eu un ban pe lângă ei, montasem bănici în spate. Era plin.
- Eu până aici am avut drum. (după câţiva Km)
- Poftim!?
- Eu aici am treabă, până aici merg, mai departe, treaba voastră!
- Măi nene, cât face să ne duci până la Cîrnic? Plătim de 2-3 ori motorina pentru ăştia 20 Km, cât poa’ să facă?
- Hmm... Fără 500 mii, nu merg până-n Cîrnic.
- Până aici cât îţi datorăm?
- Cât vreţi voi sau uraţi-mi noroc, pân-aici mergeam oricum.
O luăm uşor, la pas, spre Cabana Pietrele, punctul de intrare în traseu. Urăsc să merg aşa, d-ampulea, nu tu peisaje, nu aer de munte, doar un drum desfundat între două sate. Înainte să intrăm în Nucşoara trecem pe lângă sediul Jandarmeriei pe care un indicator care îl anunţa la 10km de şosea. N-arată rău deloc, sediul ăsta. De fapt intră în contrast puternic cu tiparul clădirii insituţie publică, aduce mai mult a
D-aia o fi ascunsă la 10 km de şosea?
Vali şi Cătălina se opresc pe marginea drumului să culeagă, ridicaţi pe vârfuri, mere şi vişine din curţile oamenilor. Mi-e ruşine, încerc să-i sperii cu dizenterii şi alte nenorociri care vin cu fructele nespălate. Degeaba, că să optimizeze povestea Vali nu mănâncă, doar culege. O iau înainte. Aşteptăm în Nucşoara microbusu’ de 9.00 . Mai avem ~ 2h de aşteptat.
Am uitat cănile şi farfuriile de inox acasă. Şi tacâmurile de aluminiu. Da nu-i grav, vorba lu' Conu: "dacă n-avem înseamnă că nu ne trebuie!". Totuşi, imaginea cu lingura lu' Vali (el nu şi le-a uitat), poştită de la unu' la altu' în timp ce sorbim supele (avem 1 milion de plicuri cu ciorbe, supe ş-alte alea), nu este imaginea mea favorită.
- Cătălino, roag-o tu pe femeia aia să ne vândă 2 linguri, te rog.
- Roag-o tu!
- De ce eşti rea? E femeie, ca şi tine, te-nţelegi mai uşor, în privinţa veselei, decât mine.
- Vraja mării!
- Dacă era bărbat vorbeam eu.
N-o credeam în stare, am zis-o mai mult în glumă. Se pare că ea a luat-o-n serios:
- Nu vă supăraţi! Alo, doamnă, mă auziţi? (Cătălina peste gard)
- Ce e mamă?
- Suntem în drum spre munte şi ne-am uitat lingurile acasă, nu vreţi să ne vindeţi şi nouă 2 linguri? Vă rugăm frumos.
- Ce!?
- Avem nevoie de 2 linguri. Ne vindeţi 2 linguri? Le cumpărăm, spuneţi-ne cât face?
- Stai aşa, să-mi întreb omu': Ioane! Ioane, n-auzi mă? (strigă femeia spre fundu' cuţii)
- Ce e fă?
- Întreabă nişte copii dacă le vindem 2 linguri...
- Ce fă?
- Pleacă pă munte şi vrea sa cumpere 2 linguri de la noi, le dai?
- Nu dăm fă nici o lingură, noi cu ce mâncăm?
- Nu vrea să vă dea, zice c-avem nevoie de ele.
- Am auzit, mulţumesc.
Un beţiv se apropie de noi. Un tip robust făcut praf la primele ore ale dimineţii. Îmi strânge mâna mai, mai să mi-o rupă. Se recomandă:
- Andrei!
- Aristide.
- Vali.
- Cătălina.
- Unde mergeţi?
- Pe munte. (arăt cu mâna munţii din depărtare)
- Am fost şi eu.
- Aham...
- Când eram mai tânăr am fost ghid. Am umblat peste toţi munţii ăştia. Şi acum, dacă vreau, uite aşa cum sunt îmbrăcat (cămaşă scrobită, pantaloni stofă, pantofi lac), tot sunt în stare să mă urc pe munte. Dăcă vrei facem concurs!
- Nu-i nevoie, vă cred.
O rupe la fugă, cât poate, către munte. În mână i se bălăgăne o sacoşă de rafie, voluminoasă. În timp ce aleargă scoate o serie de sunete guturale: ”Hoooh, Hoooh!”. După 20m se opreşte vădit incomodat de sacoşa care i se tot loveşte de picioare. O sprijină de trunchiul unui copac de pe marginea drumului după care se întoarce către noi.
- Guten tag!
- Huh?
- Buenas dias! Bonjour! Zdrazvâite! Good day! Bongiorno! Am fost profesor când eram tânăr.
- Ohh...
Tipul îndrugă verzi şi uscate, sare de la o idee la alta, incoerent, duhneşte a pălincă şi devine din ce în ce mai vulgar. În timp ce îi povesteşte lu' Vali una din vitejiile din tinereţe noi ne retragem. Vali, rămas singur pe baricade pare să se descurce cu poliglotul. Nu pentru mult timp însă. Totul devine un joc în care noi evităm delirul etilic, Vali ii rezistă o vreme, dupa care ni se alătură pentru ca să ne eschivăm iar şi iar.
- Vezi că n-am nici un dinte-n faţă?
- Ohh da? Nu bagasem de seamă. (râdem înfundat)
- Da, uite. (rânjeşte căt îl ţine gura către Vali) M-a ars unu cu şpiţu’ de la bocanc!
- Nasol...
- Da nu bocanc ca ăsta, (arată către bocancu’ lu’ Vali) unu’ d-ăla mare, de schi! I-am rupt picioru’ cu care a dat, futu-l în gât dă muist, să-l fut azi şi mâine.
Vali îşi pierde răbdarea şi îl lasă vorbind de unu’ singur. Intoxicatu’ iritat îi strigă:- Vino-ncoace când te chem!
- !?
- Că te fac în pulă ghem!
Gluma se-ngroaşă. Violenţa verbală e, de obicei, preludiul celei fizice. Deşi sună tentant ieşim din scenă, la pas, cum am intrat. Nucşoara rămâne în urmă, cu personaje pitoreşti, microbuse care nu mai vin şi crengi de pomi roditori care atârnă peste garduri. Munţii ne cheamă.
- "Vin' la tata, când te chem! Să te fac în pulă ghem!" Hehe!
- Nu mă: "Vino aici când te chem să te fac în pulă ghem!"
- Ba nu: "Vino-ncoace când te chem că te fac în pulă ghem!"(râde şi ne corectează Vali)
continuare
[+/-] |
Retezat - ziua 1'' |
- Întrebăm aici de linguri? Plecăm spre creastă, către Vf. Retezat, dacă mergem ne încălzim şi, oricum, mersu’ e principala activitate prin părţile astea. E a 5-a ieşire serioasă anul ăsta pe munte, dacă totul merge conform planului ar trebui să fie cea mai lungă atât ca durată cât şi ca întindere şi, sper eu, cea mai intensă. Pe măsură ce câştigăm în altitudine Retezatul începe să-şi descopere faţa ca o gheişă la începutul dansului. E prima oară pentru mine când văd dansu’ ăsta. Sunt farmece care te prind în el. Fiecare pas pe care-l faci spre creasta este o şoaptă în urechea de stâncă pe care calci. Hora în care ne prindem trebuie s-o cunoşti, dacă greşeşti pasu' muntele te simte, te aruncă afară din joc. Afară e frig. Creasta se întinde ca un şarpe verde şi lung, brăzdat pe alocuri cu dâre albicioase de virogi. Călărim şarpele, îi învăţăm dansul. Vali e cel care mi-a arătat cum se foloseşte izoprenul, ca să zic aşa. Anii au trecut însă, el s-a lăsat de drumeţii eu am luat-o-n serios. Pe nebăgate de seama, cu îndârjirea omului care vrea să scape de patimi şi de demonii care-l rod, am ajuns munţoman. Fără ţoale, doar cu un strop de mâncare, un izopren şi-un sac de dormit e uşor să călăreşti şerpi ca Retezatul. Cortu', primusul + o tonă de dulciuri au transformat rucsacu' lu’ Vali într-un monstru de peste 25Kg care-i sfâşie umerii şi genunchii acum. Suntem nedormiţi de ~ 36 de ore. Vali începe să se resimtă: - Copii, hadeţi să facem popas! - Refugiul e ars.
Frig în draci. Îmi place să cred că-nvăţ din greşelile altora deşi de cele mai multe ori nu-nţeleg nimic dintr-ale mele.
Car mâncare pentru o săptămână şi ţoale cât mai puţine. Acum tremur în spatele cabanei Pietrele cu gându’ la geaca bengoasă pe care am lăsat-o acasa "că-i prea grea". Terminăm repede de mâncat, frigu' ne-a intrat în oase(nu-s singuru’ fraier fără geacă).
- Poftim?
- Linguri mă, întrebăm la cabană dacă vor să ne vândă?
- Cătălino, ia vezi, poate ai mai mult noroc cu ăştia!
- Duceţi-vă voi să-ntrebaţi, eu am cerut în sat.
- Hehe, ai cerut degeaba. Nu vrei să ceri linguri, nu-i bai, bem supele direct din ceaun sau poştim lingura lu' Vali, eu n-am greţuri.
- (în bucătăria cabanei, către un nene în spatele căruia o femeie spală cratiţe) Bună ziua! Nu vă supăraţi, ne vindeţi, vă rog 2 linguri că plecam pe munte şi ...
- Ce!?
- 2 linguri! (mimează mâncatu' cu lingura) Vrem să cumparăm linguri.
- Vor să comande? (femeia de la cratiţă catre nene)
- Da... 2 linguri!
- Huh!?
- Staţi să mă uit în magazie.(după un schimb de piviri între ei)
- Vă rog.
În câteva minute bărbatul se întoarce cu un tacâm complet.
- Vrem doar lingura. Cât costă?
- (nehotărât) 10 mii?
- Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese! Hehe.
- Dane, mi s-au înmuiat genunchii. E prea greu rucsacu' şi prea mult timp de la ultimu' somn. Nu mai am siguranţa pe picioare.
- Unde suntem? (Vali e singuru' dintre noi care a mai fost p-aici)
- Asta trebuie să fie şaua de dinaintea Vf. Retezat. S-a lasat ceaţa pulii că altfel ar trebui să vedem vârful.
- Ce facem?
- Hmm... 2 variante(ne arată cu busola pe hartă):
- L-au refăcut, numai că e ascuns. Să nu-l mai aprindă toţi cretinii.
- Eşti în stare să-l găseşti pe ceaţa asta?
- Da mă, am dormit acum un an în el.
- E la 1700, coborâm aproape 500m, aproape tot ce-am urcat azi.
- Cum vreţi şi voi acum...
- Cât e ceasu’?
- 17.30, dacă ne-am păstra ritmu' am ajunge la Bucura până la 21.00, adică pe lumină, numai nu cred că putem păstra ritmu’. Asta înseamnă să mergem ultima bucată la lumina frontalelor.
- În nici un caz!
- Hai la refugiu atunci!
- Dacă nu-l găseşti pierdem o zi...
- Ai încredere în mine Dane, îl găsesc sută-n mie!
- Nu mai spune asta că mă deprimi detot.
- !?
- Sută-n mie înseamna 10%.
- Hehe, mie-n sută atunci!
- O s-avem probleme să dăm în potecă!
- E drept în faţă!
- Ştiu mă, zic de jnepeniş, cum pula mea trecem de el?
- Ieşim din golu' alpin direct în pădure, pă urmă, pe sub brazi, la potecă, numai să nu trecem de refugiu.
- S-ar putea să nu treacă direct din gol alpin la pădure, d-aici parcă se vede o zonă de jnepeniş printre brazi.
- Ahhhhh! (Vali calcă greşit, îşi apără, reflex, capu' cu mâinile şi se rostogoleşte pe stânci. Sunete seci, înfundate se aud în timp ce trupu' i se izbeşte de plăcile din granit)
- Vali!(Cătălina îl prinde de rucsac şi îl opreşte din rostogolire icnind)
- Ahhhhh! (stă chircit şi-şi strânge în amândouă mâinile genunchiu' stâng)
- Vali, încearcă să-l mişti.
- Mă fulgeră de durere, pişa-m-aş pe el! (îşi întinde picioru’ şi scrâşneşte din dinţi)
- Doare de la contuzie sau e dislocat?
- De la lovitură!
- Eşti norocos, te alegi doar c-o vânătaie. Cască ochii pe unde mergi, cum ai căzut?
- Nu ştiu, ţi-am zis că-mi simt genunchii moi, nu mai am siguranţă pe picioare.
Plecăm mai departe, în căutarea refugiului. Parcă e un făcut, în ultimile 3 ieşiri unul dintre noi s-a accidentat. În Nemira pe Tzaca l-au lăsat genunchii, în Crai, Şugar şi-a băgat glezna-n gips pentru 3 săptămâni, acum Vali era să-şi spulbere genunchiu'. Doamne fereşte de mai rău! Mergem înainte.
Ruinele refugiului ars zac printre tulpinile brazilor, mărturie a înconştienţei, a lipsei de respect şi a oricărei urme de bun simţ. Munţomani inimoşi şi îndragostiţi de Retezat au refăcut refugiul, ascuns acum de privirile grabite ale turiştilor "de ocazie". Vali îl găseşte aşa cum a promis.
Refugiul Condor îngrijit, curat, cald, primitor şi frumos ne zâmbeşte ca unor vechi cunoscuţi. Îl îmbraţişăm recunoscători, îi mulţumim. continuare
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Retezat - ziua 2 |
- Câtă apă îţi iei?
Refugiul Condor – baza crestei Retezatului 17.07.2007
Respirăm ceaţa groasă, lăptoasă care ne acoperă. Brazii se văd doar câţiva metri în jurul refugiului. Azi trebuie sa ajungem pe malul lacului Bucura.
- Nu prea ne ajută vremea!
- Nah. (îngândurat)
- Ce facem, ne riscăm sau aşteptăm să se ridice ceaţa?
- Mergem înainte, n-are rost să aşteptăm, poa’ să ţină zile.
- Şi dacă începe ploaia?
- În cel mai rau caz ne întoarcem aici.
Am doar 3 perechi de ciorapi 3 chiloţi şi 3 tricouri. Asta înseamnă că trebuie să spăl zilnic perechea puratată. Mâinile îmi ard de frig. Apa e atât de rece încât săpunul parcă nu se ia de pe bumbac. Pe vremea asta nu se vor usca niciodată. Le storc cât pot de bine, mai mai să le rup, le scutur ca lumea şi le agăţ de rucsac, măcar să se zvânte până diseară.
- 1 litru, două sticle de-o jumate, am mai gasit una-n refugiu şi mi le pun de-o parte şi de alta a rucsacului să îl echilibrez.
- Cam puţină apă, da' mă rog, pe vremea asta nu cred c-o să bem noi cine ştie ce.
- Oricum, nu d-aici! Umplem sticlele când vom lăsa râu-n urmă.
- Să fiţi atenţi că ultima oară, în Crai, când am zis asta, am coborât de mi-a venit acru, până la Izvoru' Căpitanului Orlovski, după apă.
- Hai să mergem că pierdem timpu’.
- Aţi scris mă, şi voi, ceva în cartea de oaspeţi sau trecem fară să lăsăm nici un semn, o mulţumire, ceva?
- Nah, tu de ce n-ai scris?
- Nu era vorba c-o să scrie Cătălina?
- Aşteptaţi-mă că scriu acum. Vedem doar 4-5m în faţă, va fi aproape imposbil să nu pierdem marcaju'. Poate avem noroc şi se va ridica ceaţa cât mai curând.
Am prins ceva încredere în mine. Acum câţiva ani nu m-aş fi aruncat în traseu de creastă pe o ceaţă ca asta. Hehe, acum 3 ani după ce am dormit la refugiu' Grind, în Crai, n-am vrut să mă urc pe creastă pe o ceaţă mult mai firavă ca acum. Tot cu Vali şi cu Cătălina eram. Le-am zis că n-au decât să se ducă dacă li s-a urât cu viaţa şi eu am plecat către Bucegi. Au venit după mine, nu s-au mai urcat nici ei. A fost o drumeţie reuşită. În 2 zile am ajuns din Crai pe Vf. Omu dinspre satu' Peştera.
- Ce ai scris Cătălino?
- Le-am mulţumit celor care au construit refugiu', ce să scriu?
- De noi ai zis ceva?
- Nu.
- Cum nu? De ce n-ai zis şi de noi?
- Ce era mă să zic, trebuia să scrieţi voi!
- Băi frate, cât de greu putea să fie să zici c-au trecut Aristide şi Vali p-aici!?
- Data viitoare să scrii tu, dacă eşti aşa nerăbdător să "marchezi teritoriu".
- !?
- Băi lăsaţi ciorovăiala! Apa! Hai să umplem sticlele că râul se lasă pe dreapta.
- Vali îţi iei prea multă apă!(umple ochi o sticlă de 1 litru jumate)
- Frate, eu sunt mort fară apă!
- O cari degeaba, nu bei tu atâta apă!
- Măcar să car decât să rabd de sete. Să nu vă prind că-mi cereţi că nu-s pe post de şerpaş! Să mor dacă vă dau, luaţi-vă câtă vă trebuie.
Tot urcăm, ceaţa e la fel de deasă. Am pierdut iar marcajul. Orbecăim. Am ajuns pe plăci de granit. Altele sau poate pe aceleaşi, Dumnezeu ştie. Uriaşi, titani şi ciclopi s-au războit prin locurile astea au sfărmat munţii cum pasul de copil striveşte castelul de nisip. Bucăţile imense de granit sunt fire de nisip din cetăţile dărâmate în înfruntarea dintre coloşi. Ne căţărăm pe firele de nisip, curioşi şi obraznici, scormonim prin ruinele câmpului de luptă, căutăm printe stânci, nori şi ceţuri dovezi ale încleştării de demult. Găsim, din când în când, flori.
- Nu cred că e bine p-acolo!
- Uite momâia în spatele meu.
- N-are cum să fie p-acolo, trebuie să ne-ntoarcem cumva, până la nişte plăci mari de granit. Mari de tot.
- Mi se pare ilogic, de ce rahat să ne-ntoarcem!? Nu puteam s-o luăm d-a dreptu?
- Ascultă-mă ce-ţi spun, am mai fost p-aici. Faci la fel cum ai facut cu refugiu' şi ai văzut că am avut dreptate, l-am găsit.
- Pe ceaţa asta e imposibil să ne orientăm după "plăci mari de granit"!
Mergem pe dibuite, pierdem tot mai des marcajul, ne certăm. Suntem dezorientaţi şi îngrijoraţi. Brusc, gonită ca de o baghetă fermecată ceaţa se ridică. Frumos e un cuvânt prea mic, neîncăpător şi stingher ca o fotografie aşezată lăngă o fereastră spre acelaşi peisaj.
Doar ce apucăm să ne facem idee în ce loc ne aflăm şi despre direcţia în care trebuie să apucăm că ceaţa se lasă, la fel de grabită cum s-a ridicat. Clipele astea, câteva, nu le voi uita curând. Nu încerc să le pun în cuvinte. Nu pot.
- Ăsta e?
- Hmm… Cred, nu ştiu, nu-mi dau seama sigur.
- Retezatule ţine-te bine că Aristide o să te calce pe cap! (ies de pe potecă, chiui şi măresc pasul pe abrupt, spre vârf, d-a dreptu’)
- Hehe.
- Dane, nu-o lua de nebun, nu mai eşti copil mic! Pe vremea asta numai de vitejiile tale n-am chef. Vino-napoi în traseu! (Cătălina iritată)
Nu era ăla vârful. De abia după vreo oră am ajuns pe el, purtaţi de marcaj. Vârful e acoperit de zăpadă şi bate vântul de parcă ar fi iarnă.
- D-aici, dacă n-ar fi fost ceaţă am fi avut o perspectivă de zile mari! (Vali în timp ce se sprijină de placajul cu "Vf. Retezat 2485m")
- Măcar pentru palmares şi tot e bine.
- Dă-mi sticla aia, cu miere, te rog.
- Ia-o p-a lu' Vali c-a mea e la fundu’ rucsacului.
Avem fiecare cât-o sticlă de-o jumate plină cu miere, nuci şi stafide pe post de energizant. Vali mai are, pe lângă mierea asta, nşpe mii de feluri de dulciuri. Pornim iar, drumu' e urât, nu vedem nimic doar bolovanii din apropiere şi marcajele de pe potecă în rest o mare lăptoasă sub noi şi deasupra noastră.
În dreapta, din loc în loc, se întrevede prăpastia. Mergem posomorâţi, înfriguraţi şi tăcuţi. Tulbură liniştea câte un bolovan scăpat de sub apăsarea bocancilor. Lăsăm în urmă vârfurile Bucurei, ghicindu-le mai mult.
- Coborâm iar!
- O fi coborârea spre lac?
- Nu cred, e prea devreme să dăm în Poarta Bucurei.
- Sunt marcaţi aiurea timpii pe hartă, eu cred că asta e, coborâm mult prea mult ca să fie o şa.
- Ce e apa asta?
- E un tău, ia scoate harta.(cu ochii pe hartă) Fratele meu negru, dacă nu e un ochi rătăcit şi nemarcat de apă, singuru' lac marcat la altitudinea asta e Tăul Porţii.
- Nu se poate!
- Hehe! Ba da, am avut dreptate, suntem ca şi ajunşi!
- În ce fel arată…
- Dap, parcă suntem într-un basm... Fă-mi o poză!
[+/-] afişează/închide