Mitu lu’ Nunu

28.09.2006


ţaţa/tuşa Floarea = nevasta lu' Mitu
Nunu = tatăl lu' Mitu
Ionel = medicul

Ai auzit vreodată cum ţipă femeile la ţară cand se întâmplă 0 nenorocire?
E un ţipăt care îţi intră adânc în oase, îţi strânge inima ca-ntr-o ghiară şi te paralizează pentru câteva secunde. Am auzit de câteva ori chiuitul ăsta. Prima dată când a ars casa Şănicăi, vecina noastră din fundu’ curţii, l-am mai auzit când i-a explodat butelia tuşii Mitii şi când şi-a dat Mituş foc la casă de amar că-i fugise nevasta, tuşa Aurica.
Ultima oară, din câte îmi amintesc, l-am auzit când s-a-ntâmplat povestea asta de ţi-o zic acum, cu Mitu lu’ Nunu.
Mitu lu’ Nunu a fost un personaj năzdrăvan. Locuia la 3 case de noi, pe uliţa care duce spre ziduri. Odată, când era paznic la CAP, m-a prins la furat rază(floarea soarelui), pe mine şi pe Nelu, prietenul meu, şi ne-a trimis în curu’ gol acasă drept pedeapsă. (aşa mi-l aduc aminte)
Avea un loc pe undeva pe lângă Neajlov şi s-a-ntâmplat de câteva ori să mă ia din drum când mă-ntorceam de la scăldat, până acasă. Uita cred că-mi mai spusese şi, de fiecare dată, încerca să mă impresioneze cu abilităţile calului:

- Ia fi atent aici:
- ?!
- "Fira-ai tu să fi de murg/
N-am putere să te vând!” (începe să cânte cu o voce limpede, barbătească, puţin cam tare)
- Mi-ai mai arătat unchiule...
- Taci mă ş-ascultă aici: (răstit, deranjat că l-am intrerupt)
- "Fir-ai tu să fi de murg,/
N-am putere să te vând"/ (calul îşi ciuleşte urechile şi începe să o ia la goană)
"Ori te beau ori te mănânc/
Ori intru cu tine-n crâng!"

Calul goneşte cât îl ţin puterile, căruţa zdrăngăne din toate încheieturile iar Mitu îi dă-nainte cu cântatul chiar dacă icneşte şi nu prea se mai aude de zdruncinăturile căruţei.
În cele din urmă termină de cântat, aproape am ajuns, calul e numai spumă dar Mitu zâmbeşte mulţumit:

- Câtă bătaie a mâncat pă doina asta numai pielea lui ştie, da l-ai văzut cum aleargă? Mânâncă pământul, mânca-l-ar tata.
- Da, aleargă... (degetele mă dor de la cât de tare m-am ţinut să nu m-arunce din căruţă)
- Ia să-i zici lu tac-tu mare dacă face schimb. Îmi dă iapa aia sură şi-i dau calu’ ăsta dresat.
- I-am mai zis bre, că m-ai mai pus să-i zic, nu mai şti?
- Nu mai ştiu de. Ce a zis, mi-o dă?
- A zis că eşti norocos dacă-ţi mai trăieşte un an, calu’ ăsta dresat al matale.
- Cum aşa?
- A zis ca Doiniţa noastra are 3 ani iar calu’ matale are 15.
- N-are 15, de unde ştie el? 12 are.
- Câţi o avea.
- Să-i mai zici o dată, auzi? Să-i spui că are 12.

Într-un an nu era sigur daca bivoliţa prinsese plod şi la vreo 3-4 luni de la montă a băgat mâna, cum văzuse el veterinaru’ că face, ca să se convingă. A scotocit bine, a apucat şi a tras cu putere fetusul afară. Nu l-a scos de tot, doar un pic. L-a privit surprins şi l-a băgat la loc. A doua zi îşi batea şi-şi înjura de mama focului bivoliţa că lepădase plodu' peste noapte.

Ăsta era Mitu. Târziu încoace, cu vreun an înainte de ce-o să-ţi zic acum, a ridicat nişte saci sau nu ştiu ce Dumnezeu a ridicat, că era vânjos şi s-a surpat. Adică a făcut hernie. Operaţia, că a trebuit să se opereze, n-a mers bine. Mitu s-a întors vătămat, dupa cum le povestea nevastă-sa duminica pe la poartă, celorlalte femei. Nu mai era Mitu întreg, i-au atins doctorii nervii sau ceva, nu mai era bărbat în toata puterea cuvântului.

O fi fost asta cauza, sau alta o fi fost, nu ştiu. Ştiu doar că era Duminică şi că mă jucam Dizzy, în camera de la drum, pe HC-85 când am auzit ţipătul de femeie de care-ţi povesteam.
La început nu puteam să desluşesc ce anume încearcă să zică, ştiam doar ca e de rau. De fapt nu de rău, de foarte rău.
M-am repezit în hol alergam alaturi de ceilalţi din familie către uşă, apoi spre poarta, până-n drum.

- Moare Mitu! Aoleooooo, moare Mitu!
- Ce-a păţit? Ce s-a-ntâmplat?

Vecinii, toţi în uliţă, o privesc speriaţi pe nevasta lu Mitu, căruntă, despletită, cu bazmaua atârnându-i într-o parte şi cu ochii bulbucaţi de groază.

- S-a otrăvit!

Armata de oameni se îndreaptă în pas alergător spre curtea cu pricina. Eu printre ei. Încerc să îmi fac loc să ajung în faţă să vad grozăvia. Mi-e frică dar n-am mai văzut un om otrăvit până acum.
Oamenii îi fac loc tatii, el e medicul comunei(d-aia aveam eu HC 85 pe vremea aia). Mă strecor în spatele lui. Mitu e aşezat în fund, pe jos, sprijinit de duvar. E alb la faţă, supt, cu ochii afundaţi în cap. E încă viu, horcăie.

- Ce a băut? (întreabă tata în timp ce îi examinează ochii)
- Aleooo, moare Mitu, Ionele fă-i ceva că se prăpădeşte!
- Nu ştiţi ce a băut? (pupilele îi sunt cât varful de ac, n-am mai văzut un om cu pupile atât de mici d-atunci)
- Aveam nişte verde de Paris într-o sticluţă.
- Verde de Paris, eşti sigură ţaţă Floare? (deşi nu cred că alţii au băgat de seamă tata s-a întristat, îl cunosc.)
- Mai aveam un pic de tot în sticla asta. Nu-l lăsa să moară Ioneleeee! (tuşa Floarea, nevasta lu’ Mitu plânge)
- Când a băut?
- Adineauri, numai ce terminasem de rânit la vite când l-am văzut căzut lângă duvar. (unchiu Nunu, tatăl lu’ Mitu)
- Cât de mult mai era în sticlă?
- Un pic.
- O lingură, 2, zi-mi exact cât?
- O linguriţă. (tuşa Floarea)
- A mai baut şi o cană de seminţe d-astea tratate când a văzut că nu moare, a dracu carnea pă el. (Nunu)
- Când?
- Acu, când fugii Floarea-n drum, de!

Mitu clipeşte şi se uită năuc la noi. Tata îi dă nişte pastile negre precum cărbunele şi cere să i se aducă o cană cu apă cu sare, pălnie şi furtun.

- Deschide gura nea Mitule, lasă-mă să mă uit!
Mitu a început să tremure, dar nu tremurat d-ăla cum tremură omu de frig. El tremura altfel, cu mişcări largi şi din tot corpul.
- Ia mamă. (o femeie îi întinde tatii o cana cu apă cu sare)
- Nu d-asta bre, adu-mi o cană mare, d-un litru cu multa sare, nu aşa...
- Câtă sare?
- 5 - 6 pumni! Mitule ai bagat ceva pe gât acum? Ceva tare sau ascuţit, cuie, lame, beţe sau ceva?
Mitu horcăie nu poate să articuleze. Omuleţu' îi este despicat în două, ca şi când l-ar fi tăiat cu cuţitu.
- N-a mâncat cuie prostu' ăsta de om, aşa e el de când e! (Nunu)
- Moareee Mituuuu, aoleoooo moare Mitu! (tuşa Floarea)
- Nu moare fir-ar carnea lui a dracu! (Nunu)

Îi bagă furtunu’ pe gât şi toarna toata cana aia cu 5 – 6 pumni de sare cu pâlnia, pe gât.
Nimeni nu mai mişcă, nu mai suflă nici o vorbă. Tuşa Floarea nu se mai jeleşte, bivoliţa nu mai avortează, calul nu mai cântă, Nunu nu mai înjură, Mitu nu mai horcăie.
Toţi aşteptăm să-l vedem cu vomită otrava odată cu saramura pe care au turnat-o-n el. După minute de aşteptare Mitu râgâie, ş-atât. Dezamăgire.
Forfota reîncepe. Iar jalete, vaiete horcăieli şi înjurături.

- La câtă tărie şi la cât căcat a băgat în el, saramura asta i se pare ceai, fir-ar soarta lui a dracu! (Nunu)
- Nu-l mai drăcui bre Nunule, aprinde-i mai bine o lumânare nu vezi că moare?
- Nu moare, fir-ar el al dracu.

În felul în care-l drăcuie ghicesc nădejdea părintelui că fiu-su va scăpa.
Salvarea pune capăt agitaţiei din curte de la Nunu. Îl ridică pe Mitu cu o targă şi se duc. În urma ei râmâne un nor de praf.
Praf înecăcios.


[+/-] afişează/închide

0 comentarii: