Retezat - ziua 1'

28.07.2006

Ohaba de sub Piatră, Duminică 16 iulie 2006.
- Băi Dane, eşti sigur că aici trebuia să coborâm?
- Da mă! Nu vezi că scrie.
- Bă, or fi mai multe gări în Ohaba şi poate noi am coborât în aia pentru mărfuri sau ceva.
- Asta e singura mă, e o amărâtă de haltă, cum vrei să arate?
- Prea e "vai de mama ei"!

- Aşa-s toate... Cât e ceasu’?
- 6.25, a întârziat aproape o juma’ de oră.
- Am pierdut microbusu’ de 6.15! Să mă fut în norocu’ lor, acu’ tre’ să aşteptăm până la 9.00!
- Poate prindem o ocazie, ceva!

După ~ 1h ne-a luat un ciudat cu o furgonetă plină de căcăreze de oaie peste care am aşezat, grijulii, rucsacii noştri, Antech si Atta.

- Până la Cîrnic?
- Aham!
- Hai urcaţi. Puneţi rucsacii-n spate, s-aveţi loc!
- Mulţumim!
- Nu-i bai, doar voi aţi coborât din tren aici?
- Cred că au mai fost câţiva localnici.
- Turişti zic, doar voi, huh?
- Da. A întârziat trenu’ mai bine de-o juma de oră. Am pierdut microbusu’ de 6.15. - N-a fost nici un microbus la 6. Dacă nu-s clienţi de ce să mai fie? Nu mai e ca pe vremuri. Erau microbuse toată ziua, din oră-n oră. Mai făceam şi eu un ban pe lângă ei, montasem bănici în spate. Era plin.
- Eu până aici am avut drum. (după câţiva Km)
- Poftim!?
- Eu aici am treabă, până aici merg, mai departe, treaba voastră!
- Măi nene, cât face să ne duci până la Cîrnic? Plătim de 2-3 ori motorina pentru ăştia 20 Km, cât poa’ să facă?
- Hmm... Fără 500 mii, nu merg până-n Cîrnic.
- Până aici cât îţi datorăm?
- Cât vreţi voi sau uraţi-mi noroc, pân-aici mergeam oricum.

O luăm uşor, la pas, spre Cabana Pietrele, punctul de intrare în traseu. Urăsc să merg aşa, d-ampulea, nu tu peisaje, nu aer de munte, doar un drum desfundat între două sate. Înainte să intrăm în Nucşoara trecem pe lângă sediul Jandarmeriei pe care un indicator care îl anunţa la 10km de şosea. N-arată rău deloc, sediul ăsta. De fapt intră în contrast puternic cu tiparul clădirii insituţie publică, aduce mai mult a vilă, a reşedinţă de vară.
D-aia o fi ascunsă la 10 km de şosea?

Vali şi Cătălina se opresc pe marginea drumului să culeagă, ridicaţi pe vârfuri, mere şi vişine din curţile oamenilor. Mi-e ruşine, încerc să-i sperii cu dizenterii şi alte nenorociri care vin cu fructele nespălate. Degeaba, că să optimizeze povestea Vali nu mănâncă, doar culege. O iau înainte. Aşteptăm în Nucşoara microbusu’ de 9.00 . Mai avem ~ 2h de aşteptat.

Am uitat cănile şi farfuriile de inox acasă. Şi tacâmurile de aluminiu. Da nu-i grav, vorba lu' Conu: "dacă n-avem înseamnă că nu ne trebuie!". Totuşi, imaginea cu lingura lu' Vali (el nu şi le-a uitat), poştită de la unu' la altu' în timp ce sorbim supele (avem 1 milion de plicuri cu ciorbe, supe ş-alte alea), nu este imaginea mea favorită.

- Cătălino, roag-o tu pe femeia aia să ne vândă 2 linguri, te rog.
- Roag-o tu!
- De ce eşti rea? E femeie, ca şi tine, te-nţelegi mai uşor, în privinţa veselei, decât mine.
- Vraja mării!
- Dacă era bărbat vorbeam eu.

N-o credeam în stare, am zis-o mai mult în glumă. Se pare că ea a luat-o-n serios:

- Nu vă supăraţi! Alo, doamnă, mă auziţi? (Cătălina peste gard)
- Ce e mamă?
- Suntem în drum spre munte şi ne-am uitat lingurile acasă, nu vreţi să ne vindeţi şi nouă 2 linguri? Vă rugăm frumos.
- Ce!?
- Avem nevoie de 2 linguri. Ne vindeţi 2 linguri? Le cumpărăm, spuneţi-ne cât face?
- Stai aşa, să-mi întreb omu': Ioane! Ioane, n-auzi mă? (strigă femeia spre fundu' cuţii)
- Ce e fă?
- Întreabă nişte copii dacă le vindem 2 linguri...
- Ce fă?
- Pleacă pă munte şi vrea sa cumpere 2 linguri de la noi, le dai?
- Nu dăm fă nici o lingură, noi cu ce mâncăm?
- Nu vrea să vă dea, zice c-avem nevoie de ele.
- Am auzit, mulţumesc.

Un beţiv se apropie de noi. Un tip robust făcut praf la primele ore ale dimineţii. Îmi strânge mâna mai, mai să mi-o rupă. Se recomandă:

- Andrei!
- Aristide.
- Vali.
- Cătălina.
- Unde mergeţi?
- Pe munte. (arăt cu mâna munţii din depărtare)
- Am fost şi eu.
- Aham...
- Când eram mai tânăr am fost ghid. Am umblat peste toţi munţii ăştia. Şi acum, dacă vreau, uite aşa cum sunt îmbrăcat (cămaşă scrobită, pantaloni stofă, pantofi lac), tot sunt în stare să mă urc pe munte. Dăcă vrei facem concurs!
- Nu-i nevoie, vă cred.

O rupe la fugă, cât poate, către munte. În mână i se bălăgăne o sacoşă de rafie, voluminoasă. În timp ce aleargă scoate o serie de sunete guturale: ”Hoooh, Hoooh!”. După 20m se opreşte vădit incomodat de sacoşa care i se tot loveşte de picioare. O sprijină de trunchiul unui copac de pe marginea drumului după care se întoarce către noi.

- Guten tag!
- Huh?
- Buenas dias! Bonjour! Zdrazvâite! Good day! Bongiorno! Am fost profesor când eram tânăr.
- Ohh...

Tipul îndrugă verzi şi uscate, sare de la o idee la alta, incoerent, duhneşte a pălincă şi devine din ce în ce mai vulgar. În timp ce îi povesteşte lu' Vali una din vitejiile din tinereţe noi ne retragem. Vali, rămas singur pe baricade pare să se descurce cu poliglotul. Nu pentru mult timp însă. Totul devine un joc în care noi evităm delirul etilic, Vali ii rezistă o vreme, dupa care ni se alătură pentru ca să ne eschivăm iar şi iar.

- Vezi că n-am nici un dinte-n faţă?
- Ohh da? Nu bagasem de seamă. (râdem înfundat)
- Da, uite. (rânjeşte căt îl ţine gura către Vali) M-a ars unu cu şpiţu’ de la bocanc!
- Nasol...
- Da nu bocanc ca ăsta, (arată către bocancu’ lu’ Vali) unu’ d-ăla mare, de schi! I-am rupt picioru’ cu care a dat, futu-l în gât dă muist, să-l fut azi şi mâine.

Vali îşi pierde răbdarea şi îl lasă vorbind de unu’ singur. Intoxicatu’ iritat îi strigă:- Vino-ncoace când te chem!
- !?
- Că te fac în pulă ghem!

Gluma se-ngroaşă. Violenţa verbală e, de obicei, preludiul celei fizice. Deşi sună tentant ieşim din scenă, la pas, cum am intrat. Nucşoara rămâne în urmă, cu personaje pitoreşti, microbuse care nu mai vin şi crengi de pomi roditori care atârnă peste garduri. Munţii ne cheamă.

- "Vin' la tata, când te chem! Să te fac în pulă ghem!" Hehe!
- Nu mă: "Vino aici când te chem să te fac în pulă ghem!"
- Ba nu: "Vino-ncoace când te chem că te fac în pulă ghem!"(râde şi ne corectează Vali)

continuare