Samson şi Dalila





02.10.2006

Dorm. Dorm şi ştiu că dorm. De unde ştiu că dorm? Ştiu pentru că nu sunt în patul meu, sunt în patul copilăriei mele. Sunt în Hulubeşti în casa bunicilor mei, prin urmare dorm şi visez că dorm pentru că eu sunt în casa mea acum şi chiar dacă aş fi in casa de la ţară multe s-au schimbat în 20 de ani. Acum nimic nu mai arată ca-n visul meu.
Dorm în camera mare, în tindă cum îi spunem noi. Ceva mă trezeşte ca o nelinişte. Mă uit împrejur atent. Este întuneric dar luna aruncă o lumină stinsă care nu lasă întunericul să fie întreg. Sunt umbre nefireşti şi mişcătoare atunci când nu le privesc decât cu coada ochiului. Încremenesc în loc când îmi aţintesc privirea pe ele.
Casa asta a fost ridicată din temelii de tataia Radu cu mult timp înainte de a mă naşte eu. Peretele dinspre curte e făcut din 3 uşi de stică alăturate, cu rame late, din lemn. Prin geamuri parcă umbrele au mai mult curaj. Se mişcă nu doar atunci când le prind cu coada ochiului, se mişcă neclar şi când ma uit drept la ele. Se topesc şi se scurg unele-ntr-altele căutând parcă să se materializeze deasupra clanţei, să prindă astfel putere să deschidă uşa cu rame late şi să rupă zăgazul dintre lumi ce le ţine departe de mine. Se năpustesc mereu, unele-ntraltele, şi se tot destramă pe margini ca să se strângă iar parcă mai închegat de fiecare dată. Aerul din cameră începe să fie lăptos. Fiecare respiraţie îmi zgârie plămânii acum.

Dar eu nu mă tem. Nu. Ştiu că dorm şi că visez un vis urât. Aş vrea să mă trezesc din el dar nu pot. Oricât de tare m-aş concentra visu’ îşi urmează cursul nepăsător de parcă ar avea voiţă şi conştiinţă proprie. Şi nu numai atât, visul ăsta ştie că îl cunosc, e doar visul meu. Ştie că ştiu că visez. Ştie că eu sunt creatorul lui şi că ştiu asta. Dar pare să nu-i pese. E ca un adolescent care-l urăşte pe Dumnezeu pentru că i-a luat părinţii lăsându-l să se usuce în lumea asta ca un pom cu rădăcinile tăiate. Se ştie nedorit dar se înverşunează să termine ce are de spus înainte de a pleca. Umbrele îşi urmează lupta cu clanţa ca valurile mării în iernile foarte reci, atunci când încep să îngheţe.

M-am săturat de visul ăsta. E ridicol. Nu îl vreau. Mă ridic şi mă apropii de clanţă. Celelalte umbre, cele din cameră au început să prindă mai multă viaţă, încearcă să-mi distragă atenţia, să mă facă să renunţ, să mă opresc. Dar nu. Sunt hotărât să închei acest vis ridicol şi încăpăţânat care s-a strecurat stângaci printre amintirile mele şi acum tropaie grosolan stricându-mi somnul.

Un vis care a ratat la mustaţă calificarea pentru poziţia de coşmar. Dacă era destul de abil să nu-mi încurce etapele vieţii şi nu poziţiona decorul în fragedă copilărie ci undeva mai aproape de prezent se califica fără doar şi poate. Dar aşa… Aşa că îşi merită soarta, voi deschide uşa asta cu rame late ale cărei geamuri le-am spart de nenumărate ori de-a lungul timpului. Am s-o deschid şi am să râd, am să muşc din umbrele astea care îmi gonesc odihna, am să le muşc de faţă dacă au vreuna iar dacă nu am să le scuip. Se vor destrâma jalnice la picoarele mele se vor târâ afară ridicole ca nişte târfe ridicate de gabori de la locul faptei.

Simt clanţa rece în mână şi mă gândesc câtă risipă de energie. Un vis care a făcut atâtea eforturi să fie şi el un coşmar. Aşa o rezoluţie a imaginii la o luminozitate atât de slabă, plus simţuri tactile aşa de limpezi în zadar. Nu ştiu pe unde am citit sau m-or fi învăţat la şcoală, Dumnezeu ştie, dar ştiu că atunci când visezi creierul face ordine în informaţiile asimilate în ultima vreme. Cred că numai căcat a asimilat creierul meu dacă nu e în stare să regizeze un amârât de coşmar ca lumea.

Mă consolez cu gândul că măcar nu are sonor. Bine că n-a irosit şi bunatate de stereo doubly surround axat pe bormaşina vreunui vecin sonat sau spart, gresie/faianţă, reparat lift, plâns de copil sau de nevastă batută sau mai ştiu eu ce alt eveniment din mediu’ înconjurător care asigură de obicei suportul audio pentru un coşmar decent.

Apăs în morţii mă-si pe ea de clanţă rece şi deschid brusc uşa de sticlă cu rame late. O deschid ferm, hotărât, cu curajul omului care ştie că e doar un vis. O deschid sfidător, curios şi obraznic doar cu o urmă de teamă. O urmă foarte vaga de teamă izvorâtă din cine ştie ce colţişor iraţional al fiinţei mele.
Muntele de umbre vii, că asta era dincolo de uşă, un munte de umbre mişcătoare şi reci se prăvăleşte peste mine asfixiindu-mă. Mă înec în miliarde de umbre reci care mi se scurg pe trup.

Mă trezesc. Sudori reci au inflorit pe faţa mea. Mi le şterg şi răsuflu uşurat. Ce căcat de vis. Şi ce sperietură aiurea.
Stau câteva secunde şi îmi ascult inima cum se potoleşte încet, încet din galopul nebun în care o luase la fugă. Ea nu prea credea că-i doar un vis. Ştii cum sunt inimile, se impresionează uşor.

Ce-o fi vrut să-nsemne? Sunt superstiţios în privinţa visurilor de când a murit tataia Nicu, Dumnezeu să-l odihnească. Eram copil, 7-8 ani dormeam în braţele lui şi am visat că murea încătuşat într-un coşciug din spini. Un coşmar foarte urât pentru orice vâstă, cu atât mai mult pentru una ca mea. M-am trezit plângând cu sughiţuiri. Toată familia s-a adunat în jurul meu căutând să mă liniştească. Bunicul încearcă să gonească drăcuşorul neastâmpărat care şi-a vârât coada să-mi tulbure somnul, îmi mângâie părul şi-mi spune una dintre poveştile preferate trăite de el în război.

N-am vrut să le spun ce anume am visat. Credeam că dacă voi păstra secretul cumplitului vis, coşmarul respectiv va rămâne încătuşat pentru veşnicie într-un ungher al memoriei mele. Nici nu vroiam să-l supăr, destul îl supăram peste zi cu toate năzbâtiile mele. La o lună după acel coşmar bunicul meu s-a stins. Poate dacă îi spuneam atunci despre acel vis ar fi ştiut şi n-ar mai fi murit. Şi poate astăzi când încerc să-mi amintesc detalii uitate despre poveştile din război l-aş fi putut întreba şi m-ar fi lămurit.

M-am liniştit acum. Îmi alung ultimile îndoieli ciupindu-mă de mână. O simt cam amorţită, cred că am dormit iar peste ea. Acum că nu-mi mai aud inima e o linişte de-mi ţiuie urechile şi beznă grea. Cunosc casa părinţilor mei cu ochii închişi. "Fie bezna cât de grea/ tot mai tare-i mintea mea!" Hehe. Mă ridic din pat şi mă-ndrept către uşă. O să beau un pahar cu apă rece şi-o să mă spăl pe faţă. Nu cred că voi putea adormi la loc. Poate citesc ceva.
Nu aprind lumina pentru că e prea puternică şi-or să mă doară ochii. Am să o iau uşor, întâi cu neonul de la baie.

O întrebare ca un pumnal mi se înfige în piept în timp ce răceala clanţei îmi înfioară palma.
"Ce caut eu în casa alor mei?" Nu-mi amintesc să fi venit aici. Poate e tata iar de gardă şi m-o fi sunat mama să dorm la ei în noaptea asta ca-n alte dăţi. Dar de ce nu-mi amintesc nimic?
Deschid uşa nesigur şi prin crăpătura care se naşte miliarde de umbre groase, rele şi reci îmi întă-n carne, mă răscolesc, mă ucid.

Mă trezesc iar. Sau nu?
Stau în capu’ oaselor în pat la mine-n casă de data asta. Sunt leoarcă de sudoare crudă. Mă simt ca şi când aş avea febră. Ochii îmi ard, buzele le simt uscate. Privirea o ţin pironită pe geamul mat al uşii care dă în hol. Nimic nu se clinteşte. E linişte. Nu-mi aud nici inima care îmi sparge pieptul, nici respiraţia nici gândurile. E linişte. Prea linişte.
De ce n-aud nici o maşină trecând pe bulevard? Ahh uite că tocmai a trecut una.
De ce e uşa asta închisă, n-o închid de obicei. Dar nu e închisă, dacă mă uit atent e întredeschisă.

Rămân aşa pentru nu ştiu cât timp cu mintea goală de orice gând. Mintea goală începe să se întunece ca o zi de început de primăvară pe munte, înaintea furtunii. Între întunericul de afară şi întunericul di-năuntru rămân eu. Sunt o coajă de nucă cu miezul putrezit. Ascund întunericul şi putregaiul din mine de întunericul şi minciuna de afară şi mă ţin tare. Sunt o coajă de nucă al cărei miez avea odată circumvoluţiuni precum un creier. Un creier cu care simţeam lumea de afară. O lume limpede cu sonor, cu gusturi şi mirosuri felurite. Şi cu culori.
Ce caraghios. De ce mă-nverşunez atât să fiu o coajă de nucă? De ce nu las miezul mucegăit dinăuntru să se contopească cu restu' negurii d-afară?
Nu ştiu.

Gândul ăsta m-a epuizat şi m-a afundat într-un somn adânc. Un somn de prunc.
Dorm o eternitate de linişte. Dorm ca şi când nimic n-a existat vreodată şi nimic niciodată nu va fi sa fie. Şi toată întinderea asta de lipsă de sens e spartă în cioburi mici precum geamul mat de la uşa camerei mele. Din geam rămâne un singur ciob mare şi diform care cade şi el, într-un târziu, cu încetinitoru’. Mi se înfige în piciorul drept până la os. Dar nu mă doare.
În uşă stă cineva. Ce curios, în uşa mea nimeni n-a mai stat niciodată cu toporul în mână.

- Aici e!

Sunetele astea familiare într-un fel ciudat şi străinii care intră în casă tot mai mulţi şi fără chipuri, doar cu palme uriaşe, noduroase umede şi groteşti pe care mi le aşează reci peste ochi şi peste gură. Peste urechi, peste nas, care mă apasă pe gât care nu mă lasă să simt.
Hehe. Îmi înghit saliva acră cu gustu pielii lor jilave şi mormăi înăbuşit în timp ce mor încă o dată nesigur dacă va fi ultima oară:

- Fraierilor, sugeţi pula! Oricum nu mai simţeam nimic demult!



[+/-] afişează/închide

2 comentarii:

Ala negru...de respira greu...il stii! ....era omu cu toporu'. Si de fapt, eu cred ca tu erai visu lor....dar neaaaaah tu n-ai cum sa fi visu' cuiva!
Inseamna ca ori ai adormit cu ac-ul dat la blana ori ai baut iar posirca, ori chiar e cosmar. Mi-am dat seama dupa un indiciu concludent: clantza poate fii cum vrei tu dar rece e doar daca o faci in acelasi timp cu o gargara de profiterol!!!! Pup iu!

Anonim spunea...
octombrie 20, 2006
 

Draga redactie...ma desfatz plin de incantare cu putrigaiu' din sulfletul tau nu de alta da il imapartashesc in mare masura ca doar am putrezit impreuna. Hai fi iubit.
P.S. sa ii spui lu mutu ca nu a mai stat nimeni la usha din hol cu toporu...unii martori ar spune ca ai dreptate ca doar nu a stat a trecut prin usha...:)))