1 + 1 = 3

- BUZZ!!! Bă tu crezi în Dumnezeu?
- Ce-ți veni!?
- Crezi sau nu crezi?
- Băi Tzăcăneală nu știu ce să-ți răspund.
- Ce-o fi așa greu, crezi sau nu crezi, simplu!
- Bine mă! Nu cred in Dumnezeu!
- !?
- heheh ”Cred în Ceva mult mai mare!” :P
- Du-te-n plm!
- Ce e cu tine? Deprimat?
- Nu, de ce?
- Vroiam sa-ți dau un banc primit pe mess.
- Și ce dacă nu-s deprimat nu-mi trimiți?
- Diferența între un psihopat si un nevropat, îl stii?
- Nu.
- Psihopatul crede ca 1 + 1 = 3, nevropatul știe că 1 + 1 = 2 dar asta îl enervează.
- Ce banc prost, mai bine nu mi-l spuneai.
- Nu l-aș fi tinut minte dacă n-aș fi văzut azi, pe capota unei mașini, scris, cu degetul în praf, de vreun copil: ”1+1=3”
- Poate ca nu a scris un copil, poate ca era un bătrân!
- Poate...
- Acum sunt deprimat :(
- Imi pare rău.
[...]
- Legat de ce mă întrebai mai devreme:

"...În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e sa fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii din ziua de azi nu cred în Tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. Pentru că nimeni nu ştie şi nici nu va afla vreodată dacă exişti cu adevărat. Unii spun că exişti, alţii - că nu exişti. Eu vreau să cred că exişti, exişti în gândurile mele. Când înalţ rugi către ceruri, mă rog, de fapt, prin Tine, mie însumi, şi-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma Ţie, Ziditorului. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu gândesc la acest lucru şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile într-atât, încât să devină pentru o clipă Dumnezeu?..."

O zi mai lungă decât veacul - Ginghiz Aitmatov- editura Leda 2006 - trad: Ion Covaci şi Denisa Fejes

Ochiul Beiului

Sunt iar un nor purtat de vant. Cascade, lacuri şi ape curgătoare trec prin mine azi. Le ascult, mi-e sufletul strans de spaima ca poate azi e ziua din coşmaruri, ziua in care n-am să le mai înţeleg limba. Ziua în care am să le fiu străin.

Merg prin ani, prin stânci, prin flori de primavara, merg prin vise de copil. Cu fiecare pas, mai pierd un gand. Timpul aleargă in oglindă. Trec ore in susur de apa neagra, se amestecă zile în petale de flori al caror nume nu il cunosc.

Florile-s creioane colorate, vantul coloreaza nisipul si apele cu ele. Lângă Lacul Dracului adorm pe nisipul albastru. Privesc prin Ochiul Beiului spre lumi ce vor sa vină. Lumi promise de vănt. Un vânt care nu se tine de cuvânt.

E liniste iar.

Sunt aici, mereu am fost aici! Zâmbesc acum… M-am temut ca nu voi fi. Credeam ca apele Nerei nu vor putea spăla scrumul sau că, dacă o vor face, nu va mai rămâne nimic.

Daca te culci pe locul in care a ars focul nu o sa iti fie frig peste noapte. In locul in care dorm acum nu a ars nici un foc, nisipul e rece. Pietre, fluturi, ploaie cu soare şi poteci de munte ma invelesc.

Nu peste tot unde gasesti cenuşă inseamna ca a ars vreun foc.

Scrisoare către Sim (undeva prin 2006)

Sunt de ieri, nu de azi. Azi nu ştiu cine sunt dar o să ştiu mâine, când am să privesc înapoi la cine am fost azi.

Nisipul e de azi. Nisipul e în fiecare zi de azi.

Țiganul e mort, aşa cum le stă bine ţiganilor.

L-am visat pe Dumnezeu azinoapte. E prima oară de când sunt când Îl visez pe Dumnezeu.

Se facea. (ce-mi place expresia asta "se facea") Se facea că ajunsesem la începuturile lumii, lumii ăsteia, iar Dumnezeu era ca un fel de nămol alb şi uscat care curgea din cer şi se întărea ca o pulă imensă pe nişte sârme.

Pe lângă nămolu' alb curgea din cer şi un fel de zeamă maronie, cam ca zahărul ars, aşa.

Cu zeama asta ne dădeam toţi pe faţă, în timp ce curgea din cer, ca într-un ritual păgân.

La început m-am simțit stânjenit, nelalocul meu, dar uşor, uşor, m-am obişnuit. Mi-era frică să nu mă drogheze zeama aia.

Pe drumu' către locu' ăsta (locu' era pe un varf de munte) am trecut pe lângă un fel de sate părăsite.

Satele erau miniaturale. Erau aşa de mici încat le priveam turlele bisericilor de sus şi mă gândeam: "cât or săpa ăştia ca să dea de apă".

Dumnezeu venea o data pe an aici, sub forma ploii de nămol şi zeamă. O slujitoare a templului, sau ce era locu ăla, mi-a zis ca anu' trecut Dumnezeu a venit mult mai hotarat şi mai puternic decât anu' ăsta.

Nu prea am înţeles mare lucru din visul meu. Dar înclin să cred ca cineva, acolo sus, îmi bate obrazu'.

P.S.

Dumnica în care te vei duce la biserică ia-mă şi pe mine, te rog!

Cu drag, Dan.

Nu judeca oamenii doar dupa cei cu care se aduna. Nu uita ca Iuda avea amici naivi!

tzacapaca:  neatza domnle, esti?

aristide™: nu stiu...

tzacapaca: iesi uichendu asta din vizuina?

aristide™: la ce te gandesti?

tzacapaca: un munte ceva

aristide™: m-am intors din parang praf, ma rupe spinarea, ma intorc cu totu, ca lupu...

tzacapaca: ai inceput sa te vaieti ca o baba

aristide™: ma bag la ceva aproape, p-aici prin bucegi daca e

tzacapaca: pai p-aici ma gandeam si eu

aristide™: uite pozele din Parang, asa ca sa mori de ciuda:

tzacapaca: nu mai mor demult asa usor

aristide™: trebuie sa mori usor, trebuie sa mori in fiecare zi

tzacapaca: !?

aristide™: plm, mi-e lene sa-ti explic, citeste asta acum si cand ai timp citeste-o pe toata, e ... ”pilduitoare” hehehe:

[...]Şi astfel începu viaţa mea în stil mare. De atunci colind lumea tămăduindu-i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându-le vederea orbilor pentru patru şi jumătate, scoţând apa din hidropici pentru optsprezece, întregindu-i pe mutilaţi pentru douăzeci dacă sunt din naştere, pentru douăzeci şi doi dacă sunt aşa după vreun accident sau vreo încăierare, pentru douăzeci şi cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutremurelor, debarcării puşcaşilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu-i pe bolnavii obişnuiţi cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preţ şi pe proşti pe degeaba, şi să vedem cine se încumetă să spună că nu-s un binefăcător, doamnelor şi domnilor, şi acum într-adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteţi ordona băieţilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea suferindă, leproşii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau în drumul nimănui, şi acolo, în spate, cei cu beteşuguri mai uşoare, numai că vă rog să nu vă îngrămădiţi, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile şi vă vindecaţi de ceea ce nu suferiţi, şi să cânte muzica mai departe până când se încing alămurile şi pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii şi rachiul omoară gândurile, şi veniţi cu toţii, servitoare slute şi echilibrişti pe frânghie, parlagii şi fotografi, că totu-i pe socoteala mea, doamnelor şi domnilor, fiindcă s-a zis cu faima rea a Blacamanilor, şi astfel se iscă un tărăboi de pomină. Şi o sa vă fac să adormiţi folosind tehnică deputaţilor, pentru cazul că o să dau greş şi unii ajung într-o stare mai proastă decât erau. Singurul lucru pe care nu-l fac e să-i înviez pe cei morţi, pentru că de cum deschid ochii îl omoară plini de furie pe cel care le tulbură liniştea, şi la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii. La început se tot ţinea după mine un alai de înţelepţi ca sa cerceteze temeiul îndeletnicirilor mele, şi când şi au dat seama m-au ameninţat cu infernul lui Simon Magicianul, sfătuindu-mă să duc o viaţă de penitenţă ca să ajung sfânt, însă eu le-am răspuns fără a le dispreţui autoritatea că tocmai în acest fel începusem, cu penitenţa. Adevărul e că nu câştig nimic ajungând sfânt după moarte, căci eu sunt artist, şi tot ce vreau e să rămân în viaţă ca să mă bucur de rabla asta decapotabilă cumpărată de la consulul puşcaşilor marini, cu şoferul ăsta din Trinidad, fost bariton la opera piraţilor din New Orleans, de cămăşile mele de mătase naturală, loţiunile mele orientale, dinţii mei de topaz, pălăria mea de diavol şi ghetele mele în două culori, dormind fără deşteptător, dansând cu reginele frumuseţii şi năucindu-le cu retorica mea de dicţionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într-o miercuri de Păresimi virtuţile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi-e de ajuns mutra mea de prost şi pe deasupra îmi şi prisoseşte droaia de dughene pe care le am de aici şi până dincolo de asfinţit, unde aceiaşi turişti care ne urmăreau pentru treaba cu amiralul se îmbulzesc acum pentru poza mea cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul meu, fâşii din îmbrăcămintea mea, şi toate astea fără toropeala vitejească de a sta zi şi noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură şi acoperit de găinaţ de rândunele, precum eroii neamului. [...]

”Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” - ”Blancaman Cel Bun, vânzător de miracole”  Gabriel García Márquez

Colecţia Globus, Editura Univers, 1978

Conversaţie cu Droghy

- Cum se simte domnu Droghy în dimineaţa asta de juma de lună August?
- Mahmur.
- Uite pozele din Rodnei, să-mi zici dacă-ţi plac.
- Azi noapte am visat ca era să îl bat pe şefu'.
- Hehehe, iar? Nu te-ai plictistit de visul ăsta?
- Nu, n-am mai visat de-astea. Când eram mic visam că eram în cădere pe spate şi mai visam aiurea că vroiam un biscuite şi din pricina asta maşinaria care producea biscuiţi mă strivea treptat, incet. Astea doua coşmaruri erau obsesive, se tot repetau.

- În Gura Portiţei am visat un cal alb (arăta ca Doinita, iapa cu care am crescut la bunici) care îşi întorcea încet capul catre mine (eu eram undeva pe mal, in spate) şi mă privea... Parea ca vrea sa-mi spuna ceva.
Decoru e unu de apolcalipsa, calu sta pe mare, nu pluteste, sta pur şi simplu in picioare iar marea e neagra - smoala, soarele a apus dar e încă lumina.
- Nush, nu prea ma pricep la chestii de-astea, simbolisme.
- Iar azi noapte am visat un fost coleg de gimnaziu (sunt peste 15 ani de cand nu l-am mai văzut)

- Bănuiesc ca e vorba de partenerul de viata, calul.
- Ai vazut gândaci striviţi care inca mai traiesc deşi nu mai au maţe? Ei bine,ăsta era gol dar inca viu – era poreclit Nebunu.
- Weird.
- ... nu parea să-l doară.
- Tu eşti ăla...
- În timp ce ne vorbea, eu ma uitam fascinat la carcasa asta care rămăsese din el.
- Te vedeai pe tine în pielea ăluia.
- Tipu conştientiza că urmeaza să moara. Părea sa fuga insa de gandu asta (discuta nimicuri cu noi cu ochii inlăcrimaţi însă) şi din când în când ochii îi fulgerau de o tristezte groaznica, cum nu am mai văzut niciodată.

- Hmm.
- Ma rog, eu creca e de la bere.
- Mai ţii minte ce ti-am zis eu aseara? Cred că chestiile alea te-au afectat.
- !?
- Îţi ziceam că mă simt la capatul vieţii.
- Care dintre ele?
- Ăsteia.
- Ahh.
- Că nu prea mă mai entuziasmeaza nimic şi că tot ce fac sunt repetari ale unor trăiri mai vechi.
- De la vin n-am visat nicodată prostii d-astea.

Căldură mare

Iunie 2007 – Culmea Gropşoarele – Zăganu, masivul Ciucaş.

Termometrul arată la umbra 40 de grade Celsius ... Sub arşiţa soarelui Ţacă încearcă să găsească drumul cel mai scurt către Cheia. Moleşit de căldură şi de sete se apropie de o stână să ceară lămuriri. Strigă de câteva ori însă nimeni nu pare să fie prin împrejurimi. Câinii îl latră pentru o vreme după care se tolănesc plictisiţi la umbră. Ţacă îi întărâtă, doar, doar i-o auzi careva dinăuntru.
In sfârşit un cioban tânăr îi raspunde.

În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de demnitate.

Ţacă: - Salut, spre Cheia, pe cruce albastră?
Ciobanu’: - Da.
Ţacă: - Dar dacă o iau pe drumu’ de căruţă tot în Cheia dau?
Ciobanu’: - Da
Ţacă: - Pe unde o fi mai bine pe cruce albastră sau pe drumu’ de căruţă?
Ciobanu’: - Pe cruce albastră.
Ţacă: - Mersi.
Ciobanu’: - Sau pe drumu de căruţă tot acolo daţi.
Ţacă: - Poftim?

Ciobanu’: - În Cheia.
Ţacă: - Asta am înţeles, eu vreau să ştiu care drum e mai scurt.
Ciobanu’: - Aham.
Ţacă: - Deci?
Ciobanu’: - Deci ce?
Ţacă: - Pe unde ajung mai repede?
Ciobanu’: - Pe drumu de căruţă.
Ţacă :- Mersi. (dă să plece)

Ciobanu’: - Dar dacă sunteţi pe jos mai bine luaţi-o pe cruce albastră.
Ţacă: - Păi n-ai zis că ajung mai repede pe drumul de căruţă?
Ciobanu’: - Ba da dar pe jos ajungeţi mai repede pe cruce albastră.
Ţacă: - Tu faci mişto de mine?
Ciobanu’: - Nu fac domnule.
Ţacă: - Pe unde o iei când cobori în staţiune?
Ciobanu’: - Pe drumu’ de căruţă.
Ţacă: - Bine mersi. Asta am vrut să aud. (dă iar să plece)

Ciobanu’: - Da eu o iau cu căruţa că dacă aş lua-o pe jos aş merge pe cruce albastră.
Ţacă: - Deci e mai scurt pe cruce albastră dacă mergi pe jos.
Ciobanu’: - Depinde.
Ţacă: - Cum adică?
Ciobanu’: - Depinde unde vreţi să ajungeţi.

Ţacă: - În Cheia mai nene că doar nu merg pe Luna. Tu faci mişto de mine?
Ciobanu’: - Nu fac domnule!
Ţacă: - Păi atunci?
Ciobanu’: - Atunci ce?
Ţacă: - Las-o moartă că o iau pe cruce albastră şi am terminat povestea.(pleacă)
Ciobanu’: - Pe drumu de căruţă daţi la intrarea în staţiune. (strigă din urmă)

Ţacă face câţiva paşi după care îşi aduce amine ca a uitat să ceară apă. Se întoarce. Ciobanu a intrat înapoi în stână. Ţacă strigă după el fără să primească vreun răspuns.
Încearcă sa zgândăre câinii care s-au obişnuit cu el şi nu mai vor să-l latre, îl mârâie leneş şi se trag sub o grămadă de lemne, la umbră. Intră pe poartă şi bate hotărât în uşă.
Un copil îi deschide.

Copilu’: - Ce vreţi domnule?
Ţacă: - Am vorbit cu taică-tu mai adineauri.
Copilu’: - Nu se poate domnule. Tata e mort.
Ţacă: - Frati-tu sau unchi-tu atunci.
Copilu’: - N-am fraţi am doar o soră şi unchi-miu e plecat la Brăila cu mieii.
Ţacă: - Am vorbit cu un barbat mai devreme care a ieşit d-aici.
Copilu’: - Şi unde s-a dus?
Ţacă: - Tu ma iei la mişto puştiule?
Copilu’: - Nu te iau domnule.
Ţacă: - A intrat în stănă, unde să se ducă?
Copilu’: - Nu ştiu, nu e nimeni înăuntru înafară de mine.

Ţacă: - Imposibil, am vorbit acum 3 minune cu un bărbat.
Copilu’: - O fi fost unchi-miu.
Ţacă: - Păi parcă ziceai ca e plecat la Brăila.
Copilu’: - Este plecat la Brăila cu mieii aşa mi-a zis să vă spun.
Ţacă: - Cum spui tu... Dă-mi o cană de apă, te rog, că d-aia m-am întors.
Copilu’: - N-avem domnule, trebuie să mă duc la izvor să iau şi pentru noi.

Ţacă: - E, n-aveţi...
Copilu’: - N-avem. Zău!
Ţacă: - Unde e izvoru?
Copilu’: - Un pic mai la vale pe drumu’ de căruţă.
Ţacă: - Cam cât de departe?
Copilu’: - Să fie vreo 20 minute.

Ţacă: - Pfff...
Copilu’: - Mai e unu pe cruce albastră dacă o luaţi p-acolo cam la o juma de oră, poate mai mult.
Ţacă :- O iau pe drumu’ de căruţă dacă zici ce e mai aproape izvoru’ că nu mai pot de sete.
Copilu’: - Luaţi-o, dar vedeţi că drumu’ e blocat.
Ţacă: - Puştiule mă iei la mişto, vezi că eşti obraznic.
Copilu’: - Nu sunt domnule, chiar este blocat, noi am vrut să venim ieri p-acolo şi n-am putut să trecem...

Ţacă: - Bine mă o s-o iau pe cruce albastră. Salută-l pe taică-tu din partea mea şi zi-i ca-mi pare rău, n-am vrut să-l sperii.
Copilu’: - Tata e mort.
Ţacă: - Unchi-tu de.
Copilu’: - O sa-i zic când s-o-ntoarce.
Ţacă: - .....

Pleacă târşâindu-şi picioare prin praful care se ridica uscat şi uşor în urma lui. O ia pe cruce albastră. Din direcţia opusă vine către el un alt turist.

Ţacă: - Nu te supăra, mai e mult până la izvor?
Turistu’: - Pai p-aici e tocmai jos. Da, de ce n-ai luat-o pe drumu’ de căruţă ca dădeai imediat de izvor?
Ţacă: - Am vrut s-o iau da e blocat.
Turistu’: - Ieri nu era. (se îndepărtează mirat)

Ajunge aproape de intrarea în Cheia cu cerul gurii uscat şi buzele fripte de sete. Cararea marcată cruce albastră şi drumul de căruţă se întâlnesc aici.
În faţa lui 2 localnici încarcă în căruţă bucăţi mari, taiate cu drujba dintr-un brad căzut de-a curmezişu’ drumului.

Camera de sacrificiu

01.11.2006

Creasta Iezer – Păpuşa, Câmpulung – Muscel 28.10.2006

- Marcajul arată 2 ore până la Vf. Bătrâna, d-acolo cred că mai avem maxim o oră până pe Vf. Iezer.
- N-avem timp s-ajungem pe lumină!
- Cât e ceasu'?
- 6 fără 20.
- În mai puţin d-o oră o să se-nnopteze. O s-ajungem pe-ntuneric la refugiu.

Am plecat târziu de la cabana Cuca. Trebuia să fi intrat în traseu la 7, odată cu prima geană de lumină. Noi am lălăit-o până pe la 11.

- Ce pula mea facem?
- Păi variante prea multe n-avem.
- !?
- Ori îi dăm înainte spre refugiu şi ajungem la noapte, dacă ajungem. Hehe. Ori coborâm pe triungi roşu până la stâna aia, sau ce-o fi, care se vede jos, acolo.
- Care stână mă? Ai început să visezi stâne?
- Uită-te-n dreapta. Mai jos. O vezi acum?
- Da. Nu pare să fie stână, mai degrabă o casă.
- Ce-o fi, adăpost să fie!

Coborâm spre aşezarea din depărtare uşuraţi de gândul că nu va fi nevoie să mergem pe creastă la frontale.

***

Vineri, c-o noapte-n urmă, cabana Voina:

- Salut!
- Bună seara. 2 chelneri d-ai casei beau rom în faţa barului în cabană.
- Mergem spre cabana Cuca, aveţi idee dacă e cineva acolo?

Dau amândoi să răspundă. O privire scurtă din partea unuia dintre ei ii retează vorbele celuilalt.
- Nu cred că e nimeni. Răspunde cel cu privirea tăioasă.
- E weekend, nu se poate să nu fie cineva. Insistam noi.
- Hmm. Nu cred, de obicei cabanierul trece pe aici când urcă şi mai tăinuieşte la un păhărel. Nu l-am văzut d-acu 2 săptămâni când a coborât ultima oară.
Schimbam priviri intre noi, îngrijoraţi.
- De ce nu vă cazaţi aici, avem camere libere.
- Cât costă camera?
- 350 mii de persoană.
- Vrem să plecăm mâine la prima oră spre creastă. Economisim 2 ore dacă plecăm d-acolo.
- Cum ştiţi voi...
- Cred c-o să vedem totuşi dacă e cineva la Cuca.

E beznă. Lanterna frontalelor deschide culoare înguste de lumină înaintea noastră. Întunericul se scurge din toate părţile, ne intră în haine, în amintiri, în gură. Gustul amârui şi cleios de noapte nu-l pot scuipa oricât mi-aş chinui. Stomacul mi se zvârcoleşte îngreţoşat d-atâta beznă. Să fie lumină!

- Cred c-ar trebui să facem zgomot. Cătălina

Note:
(hide)

în timp ce-şi potriveşte frontala pe nr. maxim de leduri.
- Cică zona asta colcăie de urşi.
- De unde ştii?
- Aşa am auzit...
- Nu atacă mă oamenii din senin. Doar dacă-l enervezi sau dacă e ursoaică cu pui. Ai mai auzit tu de urs mâncat de om?
- Hehe! Băi de urs mâncat de om n-am mai auzit.
- Invers am vrut să zic da am nimerit aiurea...
- Am auzit în schimb de oameni mâncaţi de urşi. Mai zilele trecute îl arăta pe unu la tv, muşcat de urs.
- Faci mişto?
- Nu fac. Era vânător. A dat nas în nas cu ursu şi zicea că a aruncat arma şi s-a culcat pe burtă ca să scape.
- Ce cretin, de ce n-a tras?
- Ce căcat să-i facă mă cu puşcă cu alice? Mai rău îl enerva. După ce s-a aruncat pe burtă ursu a căşunat pe el. A început să-l zgărie pe spinare şi să-l muşte de cap.
- Naşpa...
- Da, a avut bulan cu ceilalţi vânători că au ajuns repede la el şi au gonit ursu alfel o mierlea.

Mergem tăcuţi cu gându’ la vânătorul muşcat de cap. Întunericu’ e parcă mai gros. Şi liniştea asta... Darty tuşeşte. Are un fel de a tuşi cum n-am mai văzut până la el. La-nceput n-am fost sigur dacă strigă sau dacă tuşeşte. De ce să nu recunosc, prima oară când l-am auzit mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că a păţit ceva nasol.

- Cum l-au gonit?
- Ce să gonească?
- Ursu’ ce căcat, că doar nu vorbirăm de Madonna!
- Ahh, au tras focuri de armă-n aer.
- A avut zile.
- Da bă, mare bulan.

Nu mai vorbeşte nimeni, a trecut cam o juma de oră. Cabana nu mai apare odată! Nu-mi place să merg ultimul din şir. Am o senzaţie urâtă de gheară înfiptă-n ceafă. Din când în când Darty tuşeşte sau strigă, numai el ştie, ideea e că face zgomot şi asta e bine.

- Trebuia să fi luat nişte petarde la noi!
- Da, să ştii că e de ţinut minte faza asta cu petardele.
- Petarde o pulă, când mai apuci să scoţi şi să aprinzi petarda? Ţacă dezaprobă nemulţumit.
- Ceilalţi mă! Că doar nu atacă 5 oameni de-o dată.

Cabana Cuca e la mai puţin de 10m în faţa noastră. La una dintre ferestre atârnă un felinar pe gaz. Imi plac cabanele la nebunie. Mai ales noaptea!

***

Acum coborâm de pe creastă spre ceva care arată a cabană. Nici unul dintre noi nu e încântat de perspectiva unei plimbări nocturne pe creasta Iezer-Păpuşa în căutarea refugiului.

- Mă, stână e aia sau ce pizda mă-sii e?
- Stână trebuie să fie, uite, e marcată pe hartă.
- Să sperăm că nu plouă-n ea.
- Asta e a doua variantă nasoală.
- Şi care ar fi prima?
- Să fie locuită de cineva neprimitor.
- Hehe!
- Nu râde că am păţit-o-n Crai acu vreo 3 ani. Am ajuns pe la 12 noaptea la stâna de la baza masivului, din dreptul Grindului. Eram cu Cătălina şi cu încă un cuplu.
- Aşa.
- Aşa şi în stână se cazaseră nişte muncitori forestieri. Oligofrenii ne-au refuzat brutal când le-am cerut adăpost. N-aveam decât o lanternă toţi 4. A fost jale. Ne-am chinuit încă vreo ora jumate, dacă nu mai bine, pe bezna pulii să ajungem la refugiu.

***

Stâna de pe platoul Iezer – Păpuşa. Septembrie 2006.(cu o lună-n urmă, aceeaşi stână)

- Ioane iar te-ai imbătat futu-ţi Dumnezău ma-tii de beţivan.
- Ce ai bă cu mine, ce nu-ţi convine?
- Tu ai tăiat-o p-aia dă să umflase dă dimineaţă?
- Care?
- Aia d-avea urechea ruptă, care s-a umflat azi dimineaţă. Tu ai tăiat-o?
- Ce era să-i fac, a prins ceva azot cred. Dacă n-o tăiam crăpa.
- Păi fir-ai tu al dracu dă om prost, vino futu-ţi Dumnezeu ma-tii să vezi în ce fel ai taiat-o.

Ciobanul, un bărbat în putere, bine legat înjură şi îl ridică de subbraţ pe un altul, uscăţiv şi cu ochii tulburi. Băţul cu care scurmase vinovat în jar îi cade de la smucitura cu care este ridicat şi dărâmă plosca cu rachiu. Dă să scape din prinsoare ca să ridice rachiul. Celălalt nu-l lasă, izbeşte cu piciorul în ploscă aruncând-o departe, peste stiva de lemne. Îl zmuceşte mai tare şi-l îmbrânceşte-n încăperea din mijloc.

- Nu e mă păcat? Om fără Dumnezeu!
- Ce ai cu mine?
- Nu vezi? Sau ţi-a luat băutura văzu după cum ţi-a luat şi minţile.

Într-un cârlig, lângă perete, o oaie jupuită de blană atârnă cu capul în jos. Trupul care pare neînsufleţit se umflă şi dezumflă uşor urmărind respiraţiile animalului. Ochii, lipsiţi de pleoape acum, se întorc într-un spasm către ciobani. O palmă grea cade peste ceafa ciobanului uscăţiv, aproape că-l dărâmă.
Se prinde cu mâinile de tocu’ uşii şi mormăie înecat:
- Am taiat-o de dimineaţă, am crezut c-am tăiat-o de tot.
- Ioane, o să te blesteme suflarea din bietele animale de care-ţi baţi tu joc.
- Am crezut...
- Şi-n iad când o fi flacăra mai mare la cazanu-n care-o sa fierbi să-ţi aduci amite dă oiţa asta. Cuţizul mânuit cu îndemânare întra adânc de data asta, largeşte crestătura făcută de neisprăvit şi despică gâtul oii curmându-i chinul.
- Am crezut că ...
- Taci futu-ţi Cristoşii mă-tii de beţiv că-ţi iau beregata ca la oaia asta, drac stricat ce eşti!

***

Stâna arată de zile mari. Este cea mai bine întreţinută stână dintre toate pe care le-am văzut până acum. Ciobanii au plecat de curând. La cât de bine întreţinută este avem îndoieli dacă nu cumva o mai locui cineva în ea. Strigâm de câteva ori, apoi dacă vedem că nu primim nici un răspuns intram.
În timp ce Ţacă face pe maestrul de ceremonii şi aprinde focu’ noi inspectăm de zor încăperile.
Sunt 2 construcţii separate care au în total 4 încăperi. Una dintre încăperi este ticsită cu lemne taiate gata. Celelalte 3 au montate pe pereţi laviţe. Banuiesc că vara lucrează mai mulţi ciobani aici dacă au nevoie de atât de multe laviţe. Cătălina şi Luci au ales camera-n care vom înnopta. E cea mai protejată, în sensul ca trebuie să treci printr-un mic hol înainte de a intra. Asta înseamna 2 uşi între noaptea care se lasă şi noi, ceea ce e bine.

- Mie nu-mi place camera asta! (mirosul de oaie e parcă amplificat aici)
- Ce are mă, e cel mai bine pusă dintre toate!
- Nu ştiu, nu-mi place cum arată, nu mai zic de miros... (scândurile sunt acoperite cu un praf alb)
- Nu-ţi place n-ai decât să stai unde vrei!
- Asta d-alături ce are, de ce nu vă place? Uite se pare că cineva a dormit de curând aici. (praful alb care acoperă laviţele e sare, îl scutur uşor din pame)
- Aia n-are decât o uşă, plus că bate vântu’ prin ea. Nu te obligă nimeni să dormi în vreun loc anume, eu aici mă culc.

Luci îşi aruncă rucsacul pe una dintre laviţe arătându-ne hotărât locul pe care şi l-a ales. Noaptea a început să prindă putere. E nor şi nu-i urmă de stele sau de lună. Focul aprins de Ţacă afară aruncă umbre lungi şi stranii în încăperea în care urmează să-nnoptăm. Deasupra rucsacului aruncat de Luci se bălangăne ameninţător, de la zdruncinătură, un cârlig.

[+/-] afişează/închide

15 zile

Idei despre cat de superficial e unul sau altul, despre cât de "minciuna" sunt eu iar imi vâjâie prin cap. Majoritatea prietenilor din garda veche s-au facut oameni serioşi numai eu mă ambiţionez într-o "tinereţe fără bani şi fără bătrâneţe".

- Băi Aristide ştiai ca anii de studenţie se iau în calcul la pensie?
- Să mori tu? Nu ştiam. Nu cred!
- Hehe, crezi nu crezi, aşa e. Dacă te ambiţionezi umpic vei ieşi la pensie direct de pe băncile facultăţii.
- Hehe.
- Da bă şi cu ocazia asta intri şi-n cartea recordurilor, iei o cârcă de bani.
- Cât?
- Nu ştiu exact, câteva sute de mii de euroi oricum.
- Dolari!
- !?
- Dolari mă că e americană invenţia -The Guinness Book.
- Ce facultate faci după asta?
- Nu mai fac mă niciuna m-apuc, în pula mea, să muncesc că mi s-a acrit de studenţie şi de sărăcie.
- Nu te văd muncitor. Hehe. Găseşti tu vreo mătuşă Tamara ceva.
- N-auzi mă că mă fac om serios? M-am săturat!
- Eu nu te cred, da mă rog, cum zici tu...
- Ce faci weekendu’ asta?
- N-am nimic în plan, un munte ceva?
- Ce zici vă băgaţi la un Moldoveanu?
- Stai să vorbesc cu Cătălina.

După 2 zile, vineri noaptea, octombrie 2006, baza masivului Făgăraş:

- Putem să mergem până la cabana Sâmbăta la frontale.
- E târziu coaie, care e schema dacă ajungem la 3 noaptea nu e nici o şmecherie. Mai bine dormim aici şi pornim mâine la prima oră, odihniţi şi pe lumină.
- Rămânem aici dacă voi vreţi aşa dar tu nu vezi cum arată pensiunea asta? E soto un bulion pe noapte dacă nu mai mult.
- Hai cu mine să-ntrebăm, vedem care-s scorurile. Dacă e nasol punem cortu' şi gata.

Pensiunea arată belea. 3 margarete. Ca peste tot şpaga îşi face treaba. Cu 200 de mii pentru femeia de servici(să trăiască), ne cazăm pe furiş. Somn de voie până a 2-a zi la 7 a.m.

- Luăm prosoapele să ne scoatem banii?
- Hehe, sunt noi nouţe, dacă le luăm ieşim pe plus da o băgăm pe amărâta aia la plată. A fost om cu noi nu se face!
- Hai bă nu fi fraier că am nişte perdele cfr pe post de proasoape...
- Hehe, du-te-n pula mea de distrus, lasă-le-n morţii lor de prosoape du-te pe la vreo-nmormântare sau pomană ceva dacă vrei prosoape fără sigla cfr.
- Eşti fraier, oricum nu mai treceam noi p-aici.

Munţii se ridică din pământ în faţa noastră, dintr-o dată. Făgăraşul are ceva dârz şi obraznic ca un bărbat ţapăn şi vulgar.
Urcăm, e o vreme de zile mari. Am fost destul de norocoşi anul ăsta cu vremea. Mi-amintesc că acu’ vreo 3 sau 4 ani în Apuseni ne-a plouat o săptămână-ntreagă d-ajunsesem să visez broaşte.
Lăsăm cabana Sâmbăta în urmă. Arată groaznic. E cam "puşcată" ca să folosesc cuvântu unui arădean când a venit vorba de cabană.
Pentru a ajunge pe creastă de la cabana Sâmbăta sunt 3 variante marcate una normală şi 2 pentru "turişti încercaţi". Ghici pe unde am luat-o?
Da. Ai ghicit. Nu e chiar floare la ureche dar nici vreun capăt de lume.
Am ajuns să iubesc marcajele şi traseele marcate după ultimile experienţe prin munţi. Făgăraşul e excepţional de bine marcat. Felicitări celor care au facut-o!
Odată ajunşi în creastă nu mai avem decât 5 vârfuri până la Viştea – Moldoveanu.
Planul e să înnoptăm la refugiul de la poalele vârfului Viştea Mare.

Noaptea în luna octombrie temperatura scade, de obicei, sub O grade pe creasta Făgăraşului. Sacu' meu de dormit e varză dar nu conteaza, avem o juma' de votka la noi. Dacă aveam 1 litru nu cred că-mi mai trebuia sac deloc.
Cum vremea e frumoasă şi cum nu suntem singurii virusaţi ne aşteptăm să găsim refugiu' plin. Dăm de zor din picioare poate apucăm un loc, maxim două.
Ajungem la refugiu pe la 5 p.m. Ne calificăm pentru locul 2. La refugiu mai este doar un arădean superbine echipat. De fapt e atât de bine echipat ca n-are nevoie de refugiu, şi-a montat o bijuterie de cort chiar pe marginea crestei.
Refugiul arată bine. A fost tencuit şi zugrăvit de curând. Dacă oligofrenii care cară până acolo diverse s-ar obosi să îşi ia ambalejele şi gunoiul înapoi ar fi perfect.
Ultimii veniţi sunt o gaşcă de liceeni. Au ajuns pe la 12 -1 noaptea. Am înţeles că au plecat pe întuneric dinspre Podragu. Ce vrei, trebuie să-şi vândă ş-ăştia cu televiziunile ştirile. Fără adolescenţi inconştienţi şi teribilişti de genu’ ăstora care să crape prin munţi ce-ar mai vinde?

A doua zi suntem în picioare odată cu prima geană de lumină. Pe Viştea mare un tată îşi învaţă feciorul de 5-6 ani numele vârfurilor din jur. Puştiul îi soarbe cuvintele, Făgăraşul i se oglindeşte şi îi arde în privire. Pielea mă furnică.

Vărful Moldoveanu se trezeşte cu noi în cârca lui. E un vârf prietenos care ţine cu Steaua. Flutură mândru agăţat de-o cruce steagul Stelei. Stăm la o vorbă cu el. Îl tachinez şi-l întreb cum se-nţelege cu vecinu lui ungur, Viştea Mare. Râde şi zice să-mi văd de treaba mea că ei sunt prieteni buni. Că-n iernile grele când noi ne ascundem după sobe, calorifere şi cojoace ei doi îşi alină urâtul şi îşi povestesc câte-o amintire cu daci, cu flori de colţ şi cu vulturi ca să mai uite de viscolul care le roade creştetele.

Îi promit ca trec în vara care vine să-l văd iar, îmi iau râmas bun şi cobor. Lângă refugiu se odihneşte un bătrân cu nepoată-sa alături.
Ne salutăm. Ne-ntrebă despre traseul prin care am venit, vrea să coboare p-acolo. Îi dăm toate lămuririle cum ne pricepem mai bine. Nepoata-sa face poze.

(....)

- Din creastă s-ar putea să nu vedeţi marcajul triunghi galben. Cel mai uşor e să număraţi a 2-a viroagă prin care se poate coborâ pe stânga.
- Mulţumesc. Voi pe unde vreţi să coborâţi?
- Pe triunghi roşu, chiar pe aici.
- Până-n Victoria?
- Nu, vom face la un moment dat dreapta pe un drum forestier spre mânăstirea Sâmbăta.
- Drum bun!
- Mulţumim la fel! (curiozitatea e mai puternică decât bunu simţ şi îl întreb). Iertaţi-mi curiozitatea, ce vârstă aveţi vă rog?
- Hehe, 75 de ani şi 15 zile.
- Mulţi înainte! (îi strâng mâna şi plec)

Doline

Dacă mergi dinspre Herculane spre Valea Jiului, înainte de satul Godeanu o să vezi în dreapta nişte creste. Unul dintre vârfurile crestei respective e al lui Stan.

- Ăla o fi?
- Nu ştiu, mie mi se pare ăsta pe care suntem mai înalt.
- Ăla trebuie să fie! E mai înalt ca ăsta, nu vezi bine?
- Dă-l mă-n morţii mă-sii de vârf, hai s-o tăiem drept înainte. Ţinem creasta, avem de mers mai bine de 20Km de creastă şi tu vrei să facem ocolu pizdii.
- E cel mai înalt din Mehedinţi, dacă tot am ajuns până aici...
- Nici măcar nu ştim sigur dacă ăla e. Poate pentru că e acoperit de pădure pare mai înalt. Poate că noi am trecut deja de el şi acum ne ambiţionăm aiurea să tăiem cărări prin lastărişu’ ăsta.
- Nu mai fi căpos uită-te pe hartă că nu ţi-o cade mâna şi nu mă mai contrazice atât. Ăla din faţa noastră e Vârful lui Stan!
- Cum arată munţii ăştia...
- Da, zicea Darty de peisaje selenare şi vegetaţie luxuriantă dar credeam că exagerează.
- Peisaje selenare. Hehe. O fi citit pe vreun site şi a reţinut expresia.
- Mamă în ce hal poa’ să pută, care te-ai stricat bă la stomac?
- Adrian a tras-o, d’aseară mă asfixiază aşa.
- Băi nene, du-te şi fă-ţi un control, ceva! Mirosul ăsta n-are cum să iasă dintr-un om sănătos!
- Unde vreţi mă să mă duc? Mergeţi înaintea mea dacă nu vă convine.

Poteca se pierde printre tulpinile copacilor. Vârful e foarte aproape însă lăstărişul înalt şi des transformă fiecare pas într-un chin. Munţii Mehedinţi sunt acoperiţi până aproape de creastă şi chiar pe creastă, în câteva locuri, de foioase. Toamna e anotimpul ideal pentru drumeţie prin aceşti munţi dacă eşti îndrăgostit de culoare.
Sus, între creste, se întind păşuni. Formele astea de relief, păşuni întinse mărginite de creste ca într-o cetate se numesc doline. Dolinele din Mehedinţi. Câte un copac bătrân, gros ca-ntr-o poveste sparge cu nuanţe de roşu, pe alocuri, verdele, stins acum, al păşunilor. Pinii negri de Banat urează drum bun ciobanilor şi turmelor care coboară spre câmpie. Ii vor aştepta în primăvară tot aici. Aici pe creste, înfipţi în cer şi în munte, în mintea câtorva turişti şi-n sufletul ciobanilor de care se despart acum.

Tanti!

Retezat - ziua 4'''

Piatra lui Iorgovan – Masivul Retezat-Godeanu - 19.07.2006
Am pierdut marcajul iar. De data asta pare să fie ceva mai serios, m-am tot întors la ultimul semn, am explorat câteva sute de metri în perimetru. Nimic! Pare să fi intrat în pământ. A trecut mai bine de-o juma’ de oră de când ne tot învârtim în jurul cozii. Soarele stă să apună.
- Ce facem, campăm aici?
- Nu chiar aici, ne-ntoarcem pân' la tău' care se vedea mai jos şi campăm acolo, s-avem apă.
- Ăla nu e tău, e un ochi de apă, nu cred ca e potabilă...
- O fierbem, dă-o-n căcat de apă că doar d-asta car primusu’ după mine! Doamne ce draci îmi fac cu marcaju’ morţilor. Unde-o fi, fute-m-aş în el de marcaj şi-n soarta ăluia care l-a vopsit.
- Crezi că dacă înjuri şi faci spume la gură o să găsim semnu’ mai repede?
- Nu cre’că-l mai găsim vreodată, pişa-m-aş pe el de semn!
- În sus ai fost?
- Am fost adineauri, nu se vede nimic. E şi soarele pulii care-mi scoate ochii! (nu se vede mai nimic spre apus) Mai uită-te şi tu o dată că mi-am scuipat sufletu’ de când alerg p-aici.
- N-are rost dacă zici că te-ai uitat adineauri, hai să campăm.
- Mai uită-te mă, odată, poate mi-a scăpat. De la atâta mijit ochii-n soare văd numai licurici! Fute-m-aş în ei de licurici, să mă fut!

După un timp, sătul d-atâtea spume, blesteme şi-njurături "banda roşie", că ăsta era semnu’ nostru, a scos capu’ la iveală de după două raze de soare ce acopereau stânca lângă care se ascunsese. Cu pulsul potolit sub tâmple, pornim pe direcţia spre care ne îndrumă, furăm din noaptea care se lasă cât mai multă lumină. Într-un târziu, când altă bandă roşie, care însâgerează apusul, se stinge, ne oprim. Suntem pe Godeanu.
- Nu punem cortu’ pe creastă, da?
- Nu-l punem, nu. Uite acolo, în dreapta, unde începe iarba, pare un pic mai drept ce zici?
- Tot e pe creastă!
- Hai măi, Cătălino! Doar n-o să coborâm până-n pădure!?
- Nu până-n pădure dar mai jos de creastă, nu ţin morţiş să mă trăznească.
- Dacă ar tebui să alegi să mori trăznită sau mâncată de urs ce ai alege? (Doamne, ce cretin! Ce mi-o fi venit s-o întreb asta?)
- Trăznit sau mâncat de urs n-ai decât să mori tu! (mă fulgeră cu privirea)
- Hehe. (cu juma' de gură)
- E cam aproape pădurea de creastă, huh?
- Cam...
Montăm cortul, în linişte. E prima noapte pe care o vom petrece departe de orice tabără, stână sau refugiu. Doar noi 2.
- "Cu fontalele pe frunte/ Stăm de veacuri ca un munte/ În curbura arcului Carpaţi./ Asta e frontala mea/ Şi o port cum se purta..." Hehe.(încerc s-o amuz, fără succes)
- Nu te mai prosti, dă-mi o mână de ajutor că nu pot să înfig cuiul ăsta, e stâncă dedesubt.
- Bate-l şi tu oblic, e adăpost aici n-o să ne ia vântu', nu-i musai să-l fixam prea tare.
- Stânca asta-i altfel, nu-i ca cea de pe Retezat.
- Da, Retezatul e mai mult granit, ăsta habar n-am ce e. Seamană a marmură.
- Piatra asta (îmi arată piatra cu care batele cuiele cortului) cred că e cremene, ia uite ce scântei scoate.
- Tot ce se poate deşi nu toate pietrele care scot scântei sunt cremene.
- Asta a mea are, cel puţin, şanse să fie cremene dar ce mi-ai arătat tu nu e marmură în veci!

Discuţia se stinge pe nesimţite. Terminăm de montat cortul şi ne apucăm să mâncăm, fără nici o tragere de inimă. Suntem epuizaţi, e a 4 zi de mers susţinut. Atât de mult îmi doresc să dorm încât nici chef de mâncare parcă n-am. Nu mai zic că mi s-a luat de salam, de miere, de pâine neagră şi de supe, să nu mai văd cât oi trăi. Nici Cătălinei nu pare să-i priască masa. Strângem mâncarea, la loc, în pungi, ne privim câteva secunde în lumina chioară a frontalelor:

- O ducem departe de cort? (Cătălina cu voce scăzută)
- Crezi că are vreun rost? Ce mi-e că e la 10m de cort, ce mi-e că e în faţa cortului, tot căcatul ăla e.
- Măcar nu rupe cortu’ dacă e să vină…
- Hehe, dacă e să vină cortu’ e ultima nostră grijă!
Lăsăm amâdouă frontalele aprinse, agăţate de baierile cortului. Stăm, rupţi de oboseală, înfăşuraţi până peste cap în sacii de dormit şi ne rugăm s-adormim. Pădurea urcă până aproape de creastă în Godeanu’. Omul are un miros specific pe care fiarele-l pot depista de la kilometri. Dacă un urs, mai curios din fire, sau o ursoaică cu pui, care n-o lasă să doarmă, se hotărăsc să ne facă o vizită? De la liziera pădurii până pe creastă nu poa’ să fie mai mult de 30min pentru un om, daramite pentru o sălbăticiune!
Ce fac? Ce fac, cum reacţionez dacă, dintr-o dată aud un răget de fiară sau dacă, mai rău, văd cortu’ sfâşiat şi mă trezesc cu ursul peste noi?

- Trebuia să fi luat şpreiu’ paralizant cu tine.
- E frecţie şpreiu’, mai rău îl enervăm!
- Nu ştiu cine zicea că au strâns urşii de la periferia Braşovului, să nu mai umble prin gunoaie şi că i-au răspândit prin toţi munţii.
- Crezi c-or fi adus şi p-aici?
- Chiar dacă au adus nu d-ăia mi-e mie că–s obişnuiţi cu oamenii, mi-e de cei d-aici. Câţi nebuni crezi că-şi pun corturile prin pustietăţile astea?
- Îţi aminteşti de primusu’ lu’ Cristi?
- Care Cristi?
- Cristi, văru’ lu’ Vali.
- Ohh, mai bine nu-mi aduceai aminte, primusu’ în care erau urme de colţi, nu? Unde era când a păţit asta?
- A muşcat din tablă, prin rucsac, ca din brânză! La Padina-n Bucegi, din câte mi-amintesc.
Nu-i mai pomenesc de ciobanu’ de la care am cumpărat lapte şi brânză de dimineaţă. Vorbele lui îmi tot răsună-n urechi, ca un duş rece, usturător şi neîntrerupt:
"Am şi o sută de cai, da' nu urcă până aici. Sunt în poiana de jos. Nu urcă, le e frică de urs ...de urs... de urs!"
Hal de bărbat ce sunt! Cum s-o simţi ea dacă mă vede pe mine muci? Mai bine mă fac că dorm, în felul ăsta-i dau impresia că nu-i nici o primejdie.
Dacă nu dormim, măcar câteva ore, e groasă! Băi nene, da’ nu mă-nvăţ minte deloc. Nu-i nici măcar o lună de când, tremuram de frica ursului prin Piatra Craiului şi iata-mă acum, exact în aceeaşi situaţie, pe Godeanu.
Dacă ma mănâncă ursu', o merit, prea sunt prost! Ce vină are copilu’ ăsta însă? Îl târăsc după mine pe te miri unde. Ca să nu-mi lase impresia că-i moale ea zice "da" şi mă urmează iar eu, ca s-arăt ce coaie mari am, fac pe Mihai Viteazu. Parcă mi-aş căuta sfărşitu’.
- Ai adormit? (Cătălina-n şoaptă)
Nu răspund, îmi măsor respiraţiile, să fie cât mai regulate şi încerc să nu-mi mişc ochii pe sub pleoape. Ea se ridică-n capu’ oaselor şi mă priveşte un timp. Pfff, ce mult îmi doresc să nu-mi mai fie frică, să dorm, să mă trezesc odihnit, să mă bucur de vacanţa asta ca şi cum n-ar exista nici o primejdie pe lume.
Plănuiesem să mergem în Vama Veche imediat după ieşirea asta. Ce bine trebuie să fie pe malu’ mării, cu burta la soare şi cu cracii-n nisipul cald. Să stai fără grijă, cu miros de hamsi-n nări, c-o muzică bună care să se audă de la Ovidiu şi cu sticla de bere rece la-ndemână. Să te uiţi la gagici goale, la răsărituri de soare şi să te-mbeţi.
- Ai auzit?(mă zgâlţâie Cătălina speriată)
- Hai, măi Cătălino! Dă-n-colo de treabă! Ce rahat s-aud, vântu’? Dormi acolo şi lasă-mă-n durerea mea să dorm. (fac pe trezitu’ din somn, şi mă-ntorc pe partea cealaltă)
Parcă chiar s-auzise ceva. O fi fost vreo pungă foşnită de vânt. Mă prefac că adorm la loc. Cătălina se tot foieşte d-un timp, nu-şi găseşte astâmpăru’, în cele din urmă iese afară din cort.

- Dane ieşi un pic, să vezi cum arată ceru'!
- E senin?
- Da, e superb. Nu cred c-am mai văzut un cer aşa de-nstelat.
- Chiar că e! Câtă lumină, se văd contururile crestelor din jur.
- Şi stelele, ai mai văzut stele atât d-aproape de pământ?
- Tu draga mea, pe tine. Nu eşti tu steaua-n jurul căreia se-nvărte-ntreg Pământul?
- Hehe. Am impresia că dacă mă ridici în spate am să pot culege câteva.
- Păi te ridic dacă vrei!
Alerg nebun, în jurul cortului cu Cătălina în cârcă în timp ce ea râde şi se-ntinde, cu mâinile, desfăcute, să adune stele. Mai târziu, după ce am cules toate stelele la care putea s-ajungă, mi-a spus, secretos, că nu în jurul ei se învârte Pământul. El se învârte în jurul Soarelui. E ok dacă nu cred, milioane de oameni n-au crezut.
Râmânem treji în aşteptarea stelei de poveste. Îi aştept răsăritul ca şi cum am trăit într-o noapte fără de sfârşit până azi. Când va răsări ne vom intinde amândoi, cât vom putea de tare şi-o s-o luăm cu noi, oriunde-am merge, să ne păzească de urşi de bărzăuni şi de balauri

Drumul Momâilor

Am auzit acum 2 ani o poveste în cabana Curmătura despre locuri ascunse în munte, despre poieni şi refugii în care nu se poate ajunge decât cu călăuză. Credeam că o uitasem.
Am pierdut drumul, suntem intraţi adânc în munte, ultimul loc recunoscut pe hartă a fost Cabana Ascunsă (aka Refugiul Speranţelor).
Nu e prima oară când merg pe un traseu nemarcat, e prima oară când fac asta în Crai.
Forţăm drumul spre creastă, începem escalada pe-o viroagă. După două ore suntem plini de vânătăi, zgârieturi, noroi şi draci. Viroaga se termină în perete. Trebuie să ne întoarcem.

Tocmai a plouat. Stânca e alunecoasă ca gheaţa. Să cobori pe grohotiş, în condiţiile astea, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci.

- De ce pula mea aţi luat-o p-aici? (Şugăr cară un rucasc de 2 ori mai greu decât ale noastre)
- Am crezut că putem să dăm în creastă.
- Data viitoare când mai credeţi ceva, întreabaţi-mă şi pe mine, înainte s-o luaţi, de nebuni, înainte! (vocea îi tremură de nervi)

Ne întoarcem. Alte ore pierdute. Se lasă seara. Dacă n-am fi pierdut drumul ar fi trebuit sa fi ajuns demult la refugiul Ascuţit.

- Mai rău decât că am pierdut traseu' mă enervează gându' că nici măcar nu ştiu unde l-am pierdut!
- În loc să începem să urcăm, după brâul Ciorânga Mare, noi am mers înainte.
- Bine mă dar pe hartă nu e figurat nimic aici. Poteca asta, marcată cu grămăjoare de pietre, nu există pe hartă.
- Momâi se cheamă.
- Poftim?
- Grămezile astea de piatră sunt marcaje.
- Da?
- Momâi se cheamă.

Poteca se termină după un cot, brusc, pe marginea unei prăpăstii. Prin dreapta se poate căţăra peretele hăului. Încep să mă caţăr. E cumplit. Sunt numai zimţi de piatră. Bucăţi din talpa de vibram a bocancului se desprind de parca ar fi din cretă, de degete nu mai vorbesc. Imagini din copilărie iar se perindă prin faţa mea. Am avut o copilărie frumoasă. Am crescut la ţară.

- Băă! Nu te urca p-acolo.
- P-aici trebuie să fie drumu’.
- Nu e p-acolo, vino înapoi. Uite momâile pe partea aialaltă.
- Nu te cred! (îmi zice doar aşa să ma facă să renunţ)
- Să mor dacă nu-s pe partea cealaltă.

Peste hău poteca continuă, momâile răsar din loc în loc, cuminţi ca nişte fiinţe mici, din piatră.

- Ăsta e traseu profi 100%. Eu mă-ntorc, n-avem cum să trecem.
- Nu fi prost, am bătut atâta drum să ne-ntoarcem acum, plus că-i aproape noapte, nu mai ai timp s-ajungi la refugiu.
- Tu ai cracii lungi şi poţi să treci, eu şi Cătălina n-avem nici o şansă.
- Măcar încearcă!
- Ce să-ncerc mă, eşti sonat? Nu-nţelegi că n-am cum!

Cătălina se chinuie sa ajungă pe un mic platou din perete de unde să o pot ridica de cealaltă parte. A fost cu mine prin mai toţi munţii prin care-am pus picioru'. A căutat mereu să-şi depăşească limitele, ca şi acum. O urmărim cu dinţii-ncleştaţi, eu de-o parte, Şugăr de cealaltă parte a prăpăstiei. N-o putem ghida, nu vedem, e mai jos ca noi.

Se întoarce cu spatele la peretele de stâncă pentru a găsi, din priviri, un punct de sprijin. Îl găseşte, e mult prea departe. Înceacă să-l ajungă, alunecă.

Lumea se mişcă cu încetinitoru'. Bucăţi mici de stâncă se desprind din locul unde piciorul ei căutase sprijin. Cad odată cu ea, în gol. Sclipiri de pietre scumpe se reflectă din muchiile lor crude, proaspăt rupte din munte.
Privirile ni se întâlnesc pentru o fărâmă de timp. Ochii ard cu flăcări negre. E un film mut în care soarele stă să apună. Un film mut cu soare color. Roşu.

Nemira

22.06.2006

Visez, d-o vreme, cai. Cai care–mi ating, cu botul umed, vârfurile degetelor, adulmecându-mă . Cai care mă privesc de parcă ar vrea să mă-ntrebe ceva. Cai care aleargă prin păduri, peste munţi.

Sunt locuri în care basmul se împleteşte cu realitatea atât de strâns încât, atunci când le părăseşti, nu ştii ce a fost adevărat şi ce a fost doar părere. Croielile altor lumi şi legile firii noastre, împreunate în foşnet de frunze şi-n geamăt de vânt, se ţes în umbra care ne-nconjoară. Salamandre, melci albaştri, muşte, fluturi, ursoaice cu pui şi drujbe stăpânesc ţinuturile Nemirei.

Poteci neumblate se încrucişează sau se pierd printre brazi în beznă, în luptă cu hărţile şi cu acele busolelor. Pe sub vârful Şandru, curge, spre Nemira Mică, un râu de nori şi de ceţuri. Lumina, ca de neon, acoperă totul cu o strălucire mată, metalică.

Plouă peste paşii noştri. Călcăm ploaia în picioare, din nou. De ce nu s-o învăţa minte odată!? Mergem deasupra râului de nori. Curge încet, învolburat pe alocuri de vârfuri de brazi obraznici. La un zăgaz de stâncă prăvălită-n albia lui, se umflă, se ridică, se prelinge dincolo, în cascadă de abur.

Copac trăznit, ars până-n măduvă, ne povesteşte despre războiul muntelui cu cerul. Îi ascultăm şoaptele şi le luăm cu noi, într-o poză. Sufletele morţilor, înainte de a se-nălţa către stele, întârzie o vreme, în drumul lor, pe munţi, să-şi ia rămas bun de la pământul care le-a găzduit o viaţă. D’aia pe vărfuri sunt cruci. Să nu le tulburi liniştea în nici un chip! E ca şi cum ai da buzna într-o biserică şi ai începe să scotoceşti curios prin altar, în timpul slujbei.

Vrăji, rostite în graiuri uitate, ridică din pustiuri mii şi mii de gâze, de muşte şi de fluturi să poarte peste noi urgii c-am îndrăznit s-atigem crucea de argint, de pe Nemira Mare. Merg prin poienile din poveştile copliăriei mele. Oare mi le-am imaginat eu la fel ca astea sau au fost făcute după cum le-am închipuit atunci? Nu contează. Există! Poieni cu plante felurite, înalte, dese de n-ai unde să pui picioru’, mărginite de copaci bătrâni, groşi, cu coroane mari, stufoase, până-n pământ.

Privesc în urmă pentru ultima oară, port un zâmbet în gând. La revedere Nemira, munte de poveste!

Se aude foşnet, dinspre pădure. Se apropie de mine, la pas, câţiva cai. Întind mâna către unul dintre mânji. Mă adulmecă, câteva clipe, curios. Pare să mă ştie de undeva. Ne-am mai văzut.

[+/-] afişează/închide

Buila, Vânturariţa

"Hai cu mine!" ne strigă un fulg de păpădie agăţat de şiretul scămoşat al bocancului, după care se desprinde şi zboară către munţi într-un dans din altă lume. Plecăm după el, îi cunoaştem dansul, ni l-a arătat când eram când eram copii.

Pe crestele Căpăţânii, înainte de Vânturariţa, între Vioreanu şi Buila, uneori, curenţii de aer dinspre est îi întâlnesc pe cei din vest în aşa fel încât norii, prinşi între ei, ”ard”, ca un foc imens. Flăcările de nori desenează limbi uriaşe peste apus. Lumi de basm, cu fiinţe alb-străvezii, ne-nconjoară, ne adulmecă, pentru o clipă şi pleacă spre ţinuturi noi, se destramă pentru a lăsa loc altora, la fel de străvezii, la fel de curioase şi de grăbite.

Schituri, sfinţi, stânci şi melci fără cochilie sunt norii care ard în cei care sărută cerul aici. Tot aici întrebări, frământări, furii, stropi de sânge şi răspunsuri se sting , se dizolvă. Farmece şi deochi, acatiste şi blesteme se rup, se topesc precum ceara din lumânarea’n care licăre, pentru cei vii, timpu’.

Zăpezi, brânduşe şi apusuri întârzie, încă, pe culmi. Nu vor să plece, sunt d-ai casei. Ne primesc cu braţele deschise. Ne recunosc. Vânturile dinspre miazăzi ne şoptesc poveşti aduse de Olt, de la izvoare iar cele dinspre miazănoapte ne ispitesc cu promisiunile altor creste. Ardem precum norii în încleştarea dintre vânturi, ne ridicăm ca şi ei, le ascultăm şoaptele, suntem flăcări de abur, ne oglindim în aplele nemărginirii care ne-nconjoară. Respirăm lumină.

Parfum de sevă de iarbă zdrobită sub apăsarea paşilor şi glasuri de măicuţe înălţate în câtece de rugăciune, fărâme de cer senin, câteva aşchii de piatră şi cel puţin un milion de stele luăm cu noi drept provizii, să ne ajungă măcar o vreme.

Acum am ajuns acasă, mi-am spălat bocancii şi i-am pus la uscat. Scriu şi mă uit la ei. Prins de unul dintre şireturi, n-are linişte, stă să-şi ia zborul, în adierea uşoară, un fulg de păpădie.

10')">
[+/-] afişează/închide

Dumnezeu ne priveşte prin ochi de câine

Când nimeresc cu marginea toporului în buştean, ca acum, încheietura îmi zvâcneşte dureros. Înjur, aşez buşteanul la loc pe buturugă şi ridic din nou toporul, de data asta voi fi atent, nu voi lăsa gândurile să-mi zboare aiurea din nou.

E 1987 iarna, în curtea bunicilor mei.

Vreau să fiu un bărbat puternic când o să mă fac mare. Ştiu să sparg lemne, tataia m-a învăţat, când ridic toporul las mâna să-mi alunece spre jumătatea cozii, pentru a-l ridica mai uşor, până sus, deasupra capului, apoi îmi retrag mâna lângă cealaltă în vârful cozii, pentru a mări pârghia.

Sunete seci de lemne sparte, sunete înfundate de topor înfipt adânc în buştean care nu vrea să crape şi-ncheieturi care dor.

Câinele, Tarzan tremură la câţiva metri mai încolo, lângă mărul sălbatic unde îşi are culcuş, sub grămada de lemne.

Aveam 6-7 ani când l-am ales, dintr-o căţea de la Petre al lu’ Piţurcă, avea labele late şi era negru-n ceru’ gurii – semne că va fi un câine mare şi rău.

Un ghemotoc de blană care ma privea nedumerit şi neîncrezător, neştiind că urma să mă însoţească pe cărările copilăriei, colorându-le.

Începutul şcolii a însemnat desparţirea de lumea satului, de fapt de tot ceea ce eram. Locul unde până ieri fusese acasă acum era la ţară.

Merg numai în vizită, în vacanţe şi, rareori, Dumnica. Tarzan a crescut, nu cred că mă uitase. Ne-am schimbat amândoi, el e mare şi negru’n ceru gurii, eu am învaţat să scriu şi să vorbesc englezeşte.

Tremură acum, când eu sparg lemne. L-am gâdilat cu un an în urmă, m-a mârâit şi a-ncercat să mă muşte de picior. Uitase să se joace. M-am speriat, m-am simţit trădat şi l-am bătut cumplit. Am rupt un arac pe spinarea lui.

Tremură şi se strânge în el la fiecare sunet sec făcut de topor în buturugă.

Când am înţeles, mi s-a făcut silă de mine. Las toporul de-o parte şi mă apropii de el, încerc să-l mângâi cerându-i, din priviri, iertare.

Nu mă mai priveşte nedumerit, doar neîncrezător.