1 + 1 = 3

- BUZZ!!! Bă tu crezi în Dumnezeu?
- Ce-ți veni!?
- Crezi sau nu crezi?
- Băi Tzăcăneală nu știu ce să-ți răspund.
- Ce-o fi așa greu, crezi sau nu crezi, simplu!
- Bine mă! Nu cred in Dumnezeu!
- !?
- heheh ”Cred în Ceva mult mai mare!” :P
- Du-te-n plm!
- Ce e cu tine? Deprimat?
- Nu, de ce?
- Vroiam sa-ți dau un banc primit pe mess.
- Și ce dacă nu-s deprimat nu-mi trimiți?
- Diferența între un psihopat si un nevropat, îl stii?
- Nu.
- Psihopatul crede ca 1 + 1 = 3, nevropatul știe că 1 + 1 = 2 dar asta îl enervează.
- Ce banc prost, mai bine nu mi-l spuneai.
- Nu l-aș fi tinut minte dacă n-aș fi văzut azi, pe capota unei mașini, scris, cu degetul în praf, de vreun copil: ”1+1=3”
- Poate ca nu a scris un copil, poate ca era un bătrân!
- Poate...
- Acum sunt deprimat :(
- Imi pare rău.
[...]
- Legat de ce mă întrebai mai devreme:

"...În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e sa fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii din ziua de azi nu cred în Tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. Pentru că nimeni nu ştie şi nici nu va afla vreodată dacă exişti cu adevărat. Unii spun că exişti, alţii - că nu exişti. Eu vreau să cred că exişti, exişti în gândurile mele. Când înalţ rugi către ceruri, mă rog, de fapt, prin Tine, mie însumi, şi-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma Ţie, Ziditorului. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu gândesc la acest lucru şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile într-atât, încât să devină pentru o clipă Dumnezeu?..."

O zi mai lungă decât veacul - Ginghiz Aitmatov- editura Leda 2006 - trad: Ion Covaci şi Denisa Fejes

Luare aminte

• Vasile Paraschiv, luptator impotriva sistemului comunist inca din 1968, cand si-a dat demisia din PCR, explica intr-un interviu FrontNews motivele care l-au determinat sa refuze Ordinul National "SteauaRomaniei" in grad de Cavaler, oferit de presedintele TraianBasescu "in semn de apreciere deosebita pentru inalta tinuta morala si patriotismul de care a dat dovada, pentru devotamentul si atasamentul fata de valorile democratiei".

Ati refuzat decoratia acordata de presedintele Traian Basescu. De ce ati facut acest lucru?

Pentru ca asa mi-a dictat constiinta. Daca eu am luptat impotriva tuturor comunistilor din tara noastra, cum pot eu sa primesc o decoratie de la unul din fostii activisti ai Partidului Comunist Roman? 

Replica dumnealui a fost ca decoratia nu vine din partea presedintelui Traian Basescu, ci din partea statului si a poporului roman.

Da, dar domnul presedinte inainte de a fi presedinte a fost un activist al Partidului Comunist Roman si dumnealui in functia in care a ajuns, de presedinte al Romaniei, putea sa faca cel putin ceea ce a promis poporului: dreptate si adevar. Dar nu a facut nimic in problema asta. Ne-a mintit, ne-a indus pe toti in eroare.

Ati fi primit aceasta decoratie de la un alt presedinte al Romaniei?

Da, cu conditia sa nu fi fost niciodata membru al Partidului Comunist Roman si sa nu ii fi protejat niciodata pe criminalii si pe tortionarii Partidului Comunist Roman.

Vasile Paraschiv

Condamnarea comunismului de catre domnul presedinte Traian Basescu a fost facuta formal, fara consecinte juridice, in mod selectiv si pe criterii politice.

De la domnul Emil Constantinescu ati fi primit?

Pai cum sa primesc daca el a fost activist de partid? A fost secretarul de partid al Universitatii din Bucuresti.

Nici unul dintre presedintii de pana acum nu se potrivesc criteriilor dumneavoastra?

Criteriile mele sunt criteriile intregului popor. Nu mai vrem sa fim condusi de comunisti. Comunistii ne-au condus timp de 63 de ani pana astazi, fara ca sa dea socoteala nimanui pentru crimele si nelegiuirile care le-au facut pana la Revolutie.

Tocmai asta vreau sa discut cu domnul presedinte Traian Basescu, ca toti comunistii, toti activistii partidului, ofiterii de Securitate si de militie sa dea socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile care le-au comis impotriva poporului roman. Si inainte de toate, pentru ca l-au omorat pe Iuliu Maniu, cel mai mare conducator al tarii noastre. El a luptat atat impotriva dictaturii lui Antonescu, a regelui Carol, cat si impotriva dictaturii Partidului Comunist Roman. Si tocmai pentru ca a indraznit sa lupte impotriva Partidului Comunist Roman a fost arestat, judecat si condamnat la inchisoare pe viata si a murit la inchisoarea Sighetul Marmatiei.

Vasile Paraschiv

Comunistii ne-au condus timp de 63 de ani pana astazi, fara ca sa dea socoteala nimanui pentru crimele si nelegiuirile care le-au facut pana la Revolutie.

Va deranjeaza vreuna dintre persoanele decorate de presedintele Basescu?

Nu ma deranjeaza faptul ca au fost decorate. M-a deranjat si m-a mahnit faptul ca dumnealor au sprijinit dictatura comunista pana la Revolutie si astazi, dupa Revolutie, se aliaza cu cel care este cel mai puternic. Adica nu au vrut sa inteleaga rationamentul judecatii mele, nu au vrut sa inteleaga caracterul general al solicitarii mele, ca domnul presedinte sa faca dreptate pentru intreg poporul roman. Dumnealor l-au aplaudat pe domnul presedinte ca mi-a luat cuvantul ca sa vorbesc.

Cand v-ati referit la Traian Basescu ca este comunist, ce ati vrut sa spuneti mai exact?

Am vrut sa spun ca in calitatea asta de fost membru al Partidului Comunist, la fel ca Ion Iliescu si ca toti ceilalti, poarta aceasta raspundere, pentru crimele si nelegiuirile pe care le-a facut partidul. Nu le-am solicitat decat atat: sa stam de vorba in mod civilizat. Dar lucrul asta, ei si intreaga clasa politica a noastra, in frunte cu parlamentarii, l-au refuzat inca de la 20 mai 1990, chiar de la 22 decembrie 1989.

Cat conteaza faptul ca Traian Basescu a condamnat comunismul, in public?

Nu poate sa aiba nici o valoare aceasta condamnare a comunismului de catre domnul presedinte Traian Basescu, pentru ca a fost facuta formal, fara consecinte juridice, in mod selectiv si pe criterii politice. De exemplu, daca dumneavoastra, eu sau oricare alt cetatean, trecem pe trecerea de pietoni pe rosu si omoram un om, noi facem puscarie. Alti oameni care au omorat, nu unul, ci sute de oameni, respectiv ofiterii de Securitate si de militie, acestia nu dau socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile comise. Dovada? Situatia din tara noastra. Toti ofiterii de Securitate sunt parlamentari sau oameni de afaceri. Toata economia, toate finantele tarii noastre sunt in mana lor. Domnul Traian Basescu a condamnat in mod formal, fara consecinte juridice, cu scopul ca dumnealui sa isi creeze o imagine favorabila, ca vezi doamne a condamnat comunismul. Nu exista pe planeta noastra vreun exemplu concret de oameni care au omorat pe cineva si sa fie condamnati teoretic, in mod formal. Acest lucru l-a facut domnul Traian Basescu pentru prima data in tara noastra. Lucrul asta nu este nici legal, nu este nici moral.

Care a fost motivul pentru care v-ati inscris in PCR, in 1947?

In 1947 aveam 19 ani. Muncisem pe la doi patroni cate 16 ore pe zi. Si de la 12 ani, cand am inceput sa muncesc, pana la 18-19 ani, m-am intrebat eu in sinea mea de ce aceasta nedreptate, sa muncesc 16 ore pe zi doar pentru mancare si cazare, fara alte drepturi. Nu era ceva normal. Cand lucram la cooperativa de consum Victoria de la bariera Vergului, seful meu direct era un fost activist al partidului si mi-a povestit mie cum lupta partidul impotriva exploatarii omului de catre om, pentru dreptate, libertate si multe alte lozinci, care pe mine, cu pregatirea mea de patru clase primare, cu mintea mea de atunci, am crezut. Dar nu am lasat lucrul asta nesupravegheat, am urmarit zi de zi si an de an. In 1968, dupa 22 de ani ca membru al PCR, am ajuns la concluzia ca partidul m-a inselat, si pe mine si intregul nostru popor cu lozincile si promisiunile pe care nu si le-a respectat niciodata, astfel incat, in noiembrie 1968, in cadrul unei sedinte de partid de la combinatul petrochimic de la Brazi, am hotarat in mod public sa ma retrag din partid pentru ca incalca Constitutia si legile tarii.

Cati comunisti erau in Romania, in 1946?

Sub 1.000. 

Cati dintre actualii politicieni sunt (fosti) comunisti si cati sunt mostenitori ai nomenclaturii?

Toti sunt mostenitori ai nomenclaturii in frunte cu domnul Ion Iliescu, domnul Adrian Nastase, domnul MirceaGeoana, domnul Hrebenciuc si toti ceilalti din jurul lor. Sunt comunisti vechi.

Vasile Paraschiv

Toti ofiterii de securitate sunt parlamentari sau oameni de afaceri. Toata economia, toate finantele tarii noastre sunt in mana lor.

Puteti nominaliza trei persoane de pe scena politica actuala care nu au legatura cu comunismul?

Nu stiu care sunt acestia. Imi place de Cristian Boureanu de la PD-L sau de Titus Corlatean de la PSD. Imi place de ei pentru ca sunt tineri si promit ca oameni politici, sunt niste sperante. Dar eu nu stiu si tare mult as vrea sa stiu daca au fost membri ai PCR inainte de a se inscrie la PSD si la PD-L. As fi recunoscator daca cineva m-ar ajuta sa aflu lucru asta, asa pentru mine. Sunt foarte multi tineri la PSD care eu cred ca nu au fost niciodata membri ai Partidului Comunist Roman. In mintea mea exista aceasta intrebare: De ce ati ales voi sa intrati in partidul care a facut atat de mult rau tarii si poporului roman si nu ati ales partidul care a fost victima Partidului Comunist Roman?

Cum ar fi de exemplu Partidul Taranesc Crestin si Democrat. Asta este ceea ce as vrea sa discut nu numai cu unul, ci cu toti tinerii astia care nu au fost niciodata membri ai PCR. Ei nu s-au dus catre Partidul National Taranesc ca sa se mandreasca cu Iuliu Maniu sau cu Ion Mihalache si Corneliu Coposu. Dar s-au dus in partidul lui Gheorghiu Dej, al lui Ceausescu si al lui Ion Iliescu. Intr-o carte pe care nu am publicat-o inca arat tocmai problema tineretului nostru care, lipsit de orientare politica, a nimerit la acest Partid Comunist Roman, chiar daca el se numeste partid socialist. Nu are dreptul sa se numeasca partid socialist pentru ca ei au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat condus de Constantin Titel Petrescu.

Vasile Paraschiv

Dupa 22 de ani ca membru al PCR, am ajuns la concluzia ca partidul m-a inselat, si pe mine si intregul nostru popor cu lozincile si promisiunile pe care nu si le-a respectat niciodata.

Dupa Revolutie l-au luat in primire Sergiu Cunescu, apoi Alexandru Atanasiu, care a facut cu Adrian Nastase exact ceea ce au facut Lotar Radaceanu si Stefan Voitec in 1948: au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat pentru ca Partidul Comunist de atunci, respectiv domnul Adrian Nastase de astazi, i-au oferit lui Lotar Radaceanu si Stefan Voitec sume mari de bani, functii de ministrii, apartamente, salarii indestulatoare. Exact cum a facut Adrian Nastase cu Alexandru Atanasiu. L-a facut membru al conducerii PSD-ului, l-a facut membru in Parlament, l-a facut ministru Educatiei si i-a oferit alte avantaje materiale personale. Si pentru asta Alexandru Atanasiu a decapitat Partidul Social Democrat condus si creat de Constantin Titel Petrescu in 1947.

Ati fost primul roman care a militat pentru sindicate libere in Romania lui Ceausescu. Cum caracterizati miscarea sindicala din Romania post-decembrista? Cat este ea de libera, avand in vedere ca sunt lideri sindicali care acum au candidat la alegerile parlamentare?

Acestia nu sunt lideri de sindicat, sunt carieristi, care au folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina, asa cum a facut Miron Mitrea. El a folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina de unde sa sara in politica. Miron Mitrea s-a dus sa negocieze revendicarile soferilor, dar a negociat trecerea lui in functia de vicepresedinte al PSD-ului si i s-a dat post de ministru, post de deputat si a ajuns mare milionar in euro. Oamenii acestia nu au nimic comun cu interesele de sindicat. Ei se folosesc insa de sindicate ca de o trambulina de unde sa sara in Parlament si sa ajunga sa se imbogateasca.

Revenind in perioada comunista. In 1963, dupa ce ati fost dat afara din armata, ati fost evacuat din casa de comunisti. 

Da, este adevarat. Timp de 300 de zile am trait impreuna cu intreaga mea familie ca un caine, lipsit complet de adapost si, dupa 300 de zile, instanta de judecata a constat ca eu am dreptate si a ordonat evacuarea ofiterului de militie care se instalase in casa mea, in mod fraudulos. Acest ofiter de militie nu era altul decat seful militiei judetului Prahova, Uta Sergiu, impreuna cu sotia sa, Uta Nina, care lucra atunci la posta, era colega cu mine. 

De ce v-ati dat demisia abia in 1968, sunt cinci ani totusi?

Da, sunt cinci ani pentru ca eu a trebuit sa mai meditez si am ajuns in final la aceasta hotarare pe care am aratat-o in fata Adunarii Generale in noiembrie 1968. Deci am vazut ce mi-a facut mie partidul, am mai suportat alte abuzuri, si in final am ajuns la concluzia ca Partidul a uitat de unde a plecat si de scopul pe care l-a urmarit, si se ocupau numai de interesele lor personale. Si atunci am considerat ca eu, daca mai raman in partid si il sprijin cu cotizatie si raspund la chemarile partidului, nu fac altceva decat sa contribui la asuprirea propriului meu popor. Si de aceea eu am vrut sa ma desolidarizez de a mai sprijini Partidul Comunist Roman impotriva propriului meu popor.

In acesti peste 20 de ani in care ati fost membru de partid, in ce a constat activitatea dumnevoastra propriu-zisa? 

Am fost un simplu membru de partid care lua de foarte multe ori cuvantul in sedinta, aratam lucruri reale, lucruri adevarate, dar nimeni nu imi dadea dreptate. Eu criticam aspectele negative din institutiile noastre in cadrul sedintelor de partid si acolo eram combatut de conducatori.

Cum arata o zi din viata dvs. atunci cand erati internat la psihiatrie, drept consecinta a propunerilor pentru democratizarea vietii sindicale pe care le trimiteati pe adresa Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania incepand cu 1971?

Cel mai rau a fost la spitalul Sapoca, unde in fiecare zi imi punea 7-8 pastile in palma si ma obliga sa le inghit. Apoi imi dadea un pahar cu apa si imi cerea sa deschid gura. Ei se uitau, vedeau ca nu mai am nimic in gura si imi spuneau ca sunt liber. Iar eu, le ascundeam sub limba si ma duceam la WC si le aruncam pe toate. Asa am procedat din prima si pana in ultima zi. Daca nu procedam asa, astazi nu mai discutam. Am fost facut bolnav de catre colaboratorii Securitatii din spitale, adica directorul spitalului, Anton Nicolau.

Vasile Paraschiv

Atunci mi-am dat seama ca m-au iradiat si in cateva zile urmeaza sa mor, atunci pentru prima data.

Ati sustinut protestul lui Paul Goma. Care au fost consecintele?

Una dintre ele este tocmai ceea ce v-am povestit. M-a arestat din casa lui in timp ce stateam de vorba cu sotia in ziua de 4 aprilie 1977 si m-a dus si m-a internat la spitalul Sapoca.

Care este in prezent relatia dvs. cu Goma?

O relatie buna, o relatie prieteneasca, dar aflandu-ne la o asemenea departare e greu sa corespondezi.

In 1977 v-au dat pasaport in 24 de ore si ati plecat in Franta. Cum ati reusit lucrul acesta avand in vedere ca obtinerea un pasaport in acea vreme era aproape imposibila?

Trebuia un an sau doi ani de zile. Cand au auzit ca am semnat scrisoarea deschisa a scriitorului Paul Goma, am avut mult de suferit, ma supravegheau tot timpul. Eu am ajuns la concluzia ca nu mai pot sa traiesc in conditiile astea aici si ca trebuie sa plec in Occident, dar nu sa plec si sa nu ma mai intorc. Ma duc sa vorbesc fiindca aici nu pot sa vorbesc in mod liber, si apoi ma intorc. Lucru care l-am facut, am cerut pasaport si in 24 de ore mi l-au dat. 

Voiau sa scape de dumneavoastra, domnule Paraschiv?

Categoric au vrut sa scape de mine. Apoi cand m-am intors in tara, la 30 aprilie, ei nu mi-au mai dat voie sa intru in tara, le era lor frica de mine, nu mie frica de ei. M-au dat jos din trenul cu care veneam de la Paris, m-au urcat in altul care mergea in sens invers si in felul asta m-au expulzat la 30 aprilie 1968 din tara, pentru ceea ce vorbisem in mod liber la Paris.

Care a fost reactia sindicatelor franceze? Ce v-au spus? 

Sindicatele franceze sunt acelea carora le datorez viata mea. Daca nu erau ele, Securitatea m-ar fi omorat demult. Ele au fost cu ochii pe mine tot timpul si Securitatea stia acest lucru. Mi-au trimis scrisori de solidaritate, iar Securitatea le stia si de aceea nu s-a atins de mine mult timp, dar pe urma m-au torturat mult de tot.

In timpul persecutiei v-ati temut vreodata ca va vor omori?

Nu ma gandeam la asta, ma gandeam ca voi avea mult de suferit, dar nu stiam in ce vor consta suferintele.

Dar nu ca va vor lua viata?

Nu. Doar cand am vazut ca instaleaza aparatele in camera in care eu stateam legat in catuse, pe o banca, si dupa vreo ora si ceva au venit la mine si m-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu am mai putut sa ma ridic.

Vasile Paraschiv

Acolo am vazut studentii de la Politehnica incolonati (...)Cand am vazut, am lasat-o pe sotie si m-am alaturat si eu lor si am mers pana la usa Comitetului Central.

Despre ce aparate este vorba?

Niste aparate... nu stiu... micute, impachetate. Puse pe un perete in fata, pe un alt perete in stanga. In fata mesei era o lumina puternica de vreo 300-400 de watti care imi venea in ochi. Mi-au desfacut cravata si camasa la gat ca sa inlature piedicile puse de imbracaminte razelor acelea... nu stiu de ce. M-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu m-am putut ridica pentru ca picioarele mele de la genunchi in jos erau mai umflate decat de la genunchi in sus. Atunci mi-am dat seama ca m-au iradiat si in cateva zile urmeaza sa mor, atunci pentru prima data. Dar m-am rugat la Dumnezeu si el a avut grija sa nu mor pana azi ca sa va povestesc prin tot ce am trecut.

Cine, din Occident, v-a sprijinit sau v-a ajutat in demersurile dumneavoastra? 

In primul rand romani, dar si straini. Era o studenta care a studiat limba romana in Romania, in perioada cand se facea colectivizarea agriculturii in Ardeal, si a vazut viata grea a taranilor romani in timpul colectivizarii. A ramas legata de poporul roman si cu sufletul si cu inima. Dupa ce au ajuns scrisorile mele lui Paul Goma, ea cu Mihnea Berindei, Sanda Stolojan si cu Maria Bratianu au constituit un comitet francez pentru apararea drepturilor omului in Romania si m-au ajutat foarte foarte mult.

La Paris ati fost gazduit de Eugen Ionescu. Cum a fost sederea in casa lui, ce discutii ati avut cu el?

Da, el m-a gazduit timp de cateva saptamani. Nu am avut prea multe discutii, decat prima data. I-am spus situatia din Romania, pe care el o cunostea, si cam atat. M-a admirat, m-a felicitat, mi-a dat o carte, "Rinocerii", pe care mi-a dat si un atograf in care ma felicita si imi ura curaj, si cam atat. Aveam o camera separat de apartamentul lui, in aceeasi curte. 

Cum ati primit vestea Revolutiei din '89? V-a luat prin surprindere? Care au fost primele ganduri de atunci?

Eu simteam ca se intampla ceva. Am vazut Securitatea de la etaj cum supraveghea blocul in care locuiam si am hotarat cu sotia ca noaptea sa plecam de acasa, fiindca simteam ca se intampla ceva, nu stiam ce. Am plecat la gara, am ajuns noaptea pe intuneric si de la gara din Ploiesti am ajuns la gara Basarab din Bucuresti. Acolo am vazut studentii de la Politehnica incolonati. Si am zis: "Uite ce face bestia asta de Ceausescu, scoate oamenii in strada ca sa sprijine mitingul lui de aseara", si studentii s-au apropiat mai mult de gara, cu lozinci, cu pancarde pe care scria "Jos Ceausescu", "Jos dictatura", "Jos comunismul". Cand am vazut, am lasat-o pe sotie si m-am alaturat si eu lor si am mers pana la usa Comitetului Central.

Cum arata o zi normala din viata lui Vasile Paraschiv, asta cand nu este la Cotroceni pentru a refuza o decoratie oferita de Traian Basescu?

Stau de vorba cu sotia, ma uit la televizor, citesc si mai lucrez la calculator.

Articol preluat de pe frontnews.

Jocul de cărţi

Într-o zi, cu vârful degetului, mi-ai arătat cărţile tale,
Jocul meu era altfel. N-am recunoscut nimic.
Ai întors spatele, trebuia să pleci
Partidele imposibile sunt mai bune tăcute...

Când am privit mai de aproape cărţile tale etalate,
Ciudăţenia mi-a devenit familiară,
Ca şi cum aş fi avut şi eu, de mult,
Jocul tău în mână. Dar acum l-am uitat.

Am golit sertarele, din pivniţă în pod,
Am scuturat praful, am răsfoit hârtiile,
Caietele, albumele şi, ca un pelerin,
Pas cu pas, am refăcut drumul.

Am căutat, cu răbdare, până le-am regăsit,
Cărţile din trecut, uitate, părăsite,
Unele încă bune, altele aproape şterse.
Cu grijă, am refăcut pachetul de cărţi.

Am visat la întâlnirea poveştilor regăsite,
A atuurilor şi aşilor, a damelor şi valeţilor,
A tuturor celor recunoscuţi, în sfârşit confruntaţi.

Am înţeles, destul de repede, când m-am apropiat,
Că noi nu vom juca un joc de cărţi pe masă,
Regulile jocului tău erau de ne'nţeles.

Michèle Bromet-Camou - Jocul de cărţi

Nu judeca oamenii doar dupa cei cu care se aduna. Nu uita ca Iuda avea amici naivi!

tzacapaca:  neatza domnle, esti?

aristide™: nu stiu...

tzacapaca: iesi uichendu asta din vizuina?

aristide™: la ce te gandesti?

tzacapaca: un munte ceva

aristide™: m-am intors din parang praf, ma rupe spinarea, ma intorc cu totu, ca lupu...

tzacapaca: ai inceput sa te vaieti ca o baba

aristide™: ma bag la ceva aproape, p-aici prin bucegi daca e

tzacapaca: pai p-aici ma gandeam si eu

aristide™: uite pozele din Parang, asa ca sa mori de ciuda:

tzacapaca: nu mai mor demult asa usor

aristide™: trebuie sa mori usor, trebuie sa mori in fiecare zi

tzacapaca: !?

aristide™: plm, mi-e lene sa-ti explic, citeste asta acum si cand ai timp citeste-o pe toata, e ... ”pilduitoare” hehehe:

[...]Şi astfel începu viaţa mea în stil mare. De atunci colind lumea tămăduindu-i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându-le vederea orbilor pentru patru şi jumătate, scoţând apa din hidropici pentru optsprezece, întregindu-i pe mutilaţi pentru douăzeci dacă sunt din naştere, pentru douăzeci şi doi dacă sunt aşa după vreun accident sau vreo încăierare, pentru douăzeci şi cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutremurelor, debarcării puşcaşilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu-i pe bolnavii obişnuiţi cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preţ şi pe proşti pe degeaba, şi să vedem cine se încumetă să spună că nu-s un binefăcător, doamnelor şi domnilor, şi acum într-adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteţi ordona băieţilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea suferindă, leproşii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau în drumul nimănui, şi acolo, în spate, cei cu beteşuguri mai uşoare, numai că vă rog să nu vă îngrămădiţi, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile şi vă vindecaţi de ceea ce nu suferiţi, şi să cânte muzica mai departe până când se încing alămurile şi pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii şi rachiul omoară gândurile, şi veniţi cu toţii, servitoare slute şi echilibrişti pe frânghie, parlagii şi fotografi, că totu-i pe socoteala mea, doamnelor şi domnilor, fiindcă s-a zis cu faima rea a Blacamanilor, şi astfel se iscă un tărăboi de pomină. Şi o sa vă fac să adormiţi folosind tehnică deputaţilor, pentru cazul că o să dau greş şi unii ajung într-o stare mai proastă decât erau. Singurul lucru pe care nu-l fac e să-i înviez pe cei morţi, pentru că de cum deschid ochii îl omoară plini de furie pe cel care le tulbură liniştea, şi la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii. La început se tot ţinea după mine un alai de înţelepţi ca sa cerceteze temeiul îndeletnicirilor mele, şi când şi au dat seama m-au ameninţat cu infernul lui Simon Magicianul, sfătuindu-mă să duc o viaţă de penitenţă ca să ajung sfânt, însă eu le-am răspuns fără a le dispreţui autoritatea că tocmai în acest fel începusem, cu penitenţa. Adevărul e că nu câştig nimic ajungând sfânt după moarte, căci eu sunt artist, şi tot ce vreau e să rămân în viaţă ca să mă bucur de rabla asta decapotabilă cumpărată de la consulul puşcaşilor marini, cu şoferul ăsta din Trinidad, fost bariton la opera piraţilor din New Orleans, de cămăşile mele de mătase naturală, loţiunile mele orientale, dinţii mei de topaz, pălăria mea de diavol şi ghetele mele în două culori, dormind fără deşteptător, dansând cu reginele frumuseţii şi năucindu-le cu retorica mea de dicţionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într-o miercuri de Păresimi virtuţile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaţa asta de ministru mi-e de ajuns mutra mea de prost şi pe deasupra îmi şi prisoseşte droaia de dughene pe care le am de aici şi până dincolo de asfinţit, unde aceiaşi turişti care ne urmăreau pentru treaba cu amiralul se îmbulzesc acum pentru poza mea cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul meu, fâşii din îmbrăcămintea mea, şi toate astea fără toropeala vitejească de a sta zi şi noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură şi acoperit de găinaţ de rândunele, precum eroii neamului. [...]

”Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet” - ”Blancaman Cel Bun, vânzător de miracole”  Gabriel García Márquez

Colecţia Globus, Editura Univers, 1978

CYBERMENTAL

Din ce in ce mai multi prieteni d’ai nostri se insoara. Si nu numai ca se insoara, dar fac si copii. Multi copii. Exagerat de multi copii. Iar cei care nu au facut deja doi, trei, se gandesc sa faca. Numara zilele care au mai ramas pana cand or putea sa se apuce. 

Parca s-ar fi anuntat la stirile de la ora 5 despre iminenta disparitie a rasei umane si toti se gandesc ca au antidotul in vintre. Nasol. Asta ca sa nu mai spun ca este si un foarte prost exemplu pentru consoartele celor care cred ca 6 miliarde si ceva de cetateni este destul, daca nu cumva prea mult.
Zilele trecute imi zicea cineva ca ar fi vorba de 7 miliarde. Cu atat mai rau…

Ma rog… deja nu mai stiam cum sa ocolesc subiectul in discutiile cu consoarta mea. Oriunde ma intorceam vedeam rochii de mireasa, carucioare de copii, biberoane, invitatii, etc. Anul asta am fost deja la doua nunti si un botez. Consoarta a fost (separat) la alte trei nunti si doua botezuri. Consider ca e de ajuns. Ar fi timpu sa se opreasca.

Si uite asa ma intorc intr-o zi acas cu inima stransa pentru ca dimineata imi spusese consoarta ca se duce la un control. 

Dupa cum zic, intru in casa, dau sa ma trantesc in fotoliu sa dau drumul la televizor si-o bere cand privirea imi este atrasa de niste foi cu a caror prezenta in casa nu eram familiarizat. Erau asezate neglijent dar la vedere.
Normal, pun mana pe ele si incep sa ma uit. Din putinele mele cunostinte in domeniu am dedus ca era fara indoiala vorba de ceva medical. OK, dar ce ?

Ma uit mai departe… cabinet ginecologic… analize.. ecografie… hopaaa! Noroc ca stateam jos. M-au trecut toate apele. Deja vedeam cum pun patutzul in locul lazii de bere, biberoane in loc de uischian, pampersi in loc de muzichie. Nasol rau !

Totusi, ma gandesc sa nu fiu chiar asa pesimist si sa dau un telefon de control. Sun consoarta si o intreb pe ocolite care e treaba cu hartiile alea.
Raspunsul ei m-a facut sa rasuflu usurat: “Stai dom’le linistit. Nu sunt gravida. Sunt doar bolnava.”

Textul de mai sus îi aparține lui Neatza. L-am citit prima oară aici.

Neatza este omul din spatele(sau din fața?) acestui proiect: www.another.ro

Mančinka de Bucale

e duminca seara?, dap, duminica. sau e deja luni...

cre k-am ramas doar io cu portaru - tipu perfect de tovarash - vorbeste greu, bâlbâit (la un moment dat renuntza, hehehe), e aproape surd si okelarii lui nu mai au loc de dioptrii

e duminica seara?? si io rasfoiesc blogurile unor pizdulici, jalnic frate, probleme grele p-acolo mosh, sa-l paraseasca / sa nu-l paraseasca, sa-l inshele / sa nu-l inshele (tradu-l fah, proasto, ca el mai are fo 3 ibovnice, fraiero), nah, numa dileme d'astea... sincer sa fiu, recunosc, 'mi plac blogurile de gagici, da alea care kiar au ceva temei frate... sunt citeva faine de tot, shi deshi tematica e tot in zona aia albastra, de suflet pavat cu incertitudini, totushi abordarea e misto. si abordarea si argumentarea... da' la fatucele astea bintuite de furiile primului ciclu (la pariu? intirziat shi ala), da, la fatucele astea de stai sa ceteshti cu atentzie, beleaua e maxima... fii ant' , am dat de una, a trebuit sa cetesc fo 20 de insemnari ca sa-mi dau seama ca are 21 de ani (s-a scapat p'acolo pe undeva). asheeaaa... si ce zicea asta? la 21 de ani? pai cica ea ii va ramine lui fidela o eternitate... mah sa fie, deja aveam imajinea unei curtzi de minastire de maici (unde io ma si vedeam staretz heheheheh), ea stind p'o banca, cernita shi supta de lacrimi, rupind petale la o floare si murmurind: vine, nu vine, vine, nu... cum dreaq sa nu te intrige ma o faza d'asta? asa c-am cetit lacom mai departe, am intzeles ca ala s-a dus cu o buna pretina d'a asteia si asta acu se jura ca nu va mai iubi in veci pe nimeni. decit pe el. tot pe el fah??? ba, da' vaca esti, ala se pisha-n sufletu tau si tu... cacat... ma rog, e plin blogu lu fatuca asta numa cu lacrimogene d'astea baloase, de juramintzi caraghioase shi de hotariri d'astea definitive. m-am abtzinut sa comentez, de fapt nici nu shtiam ce dracu sa spun. numa ca am mai bifat o vaca pe lista... inca o victima a iubirilor neimplinite, inca una plinsa pina-n maduva si crucificata de indoieli grele. aaa, ca uitam, deduc dintr-o insemnare ca e si virgina hehehehehehehe... 'ntzelegi? beleaua e d'aia de medalie frate... sa mor io, hai ma, ce dracu, astea de-shi scriu sufletu p'aci pe poteca noastra nu vor altceva decit sa sufere ma, se condamna singure sa nu rezolve cacatzishuri d'astea cu iz de traire suprema de teama de a nu mai avea jucarie... transfigurate de rateuri amoroase, mushcate de "posibilele" intrebari ale "lui", tematoare de ce imagine expun sau nu, pierdute printre suspine dastea lirice, cu sigurantza ca fatucele de genu asta perd esentza... alta se vaicarea ca la mare s-a balacit prin valuri, prin spume, ca era minunat, ca el era bronzat (elu ei cica era si manierat, ii aducea berea in pahar de plastic la prosop) ashea, ca valurile desenau poezii cu stropi, atingerea corpurilor in apa parea ceva mistic, okii lui la fel, cacat, ce mai, totu era k in basm... shi, d'odata, na belea, un val hain i-a smuls sutienu. upssss!!! ce dezastru!!! ahhh, val nemernic, 'tu-tzi molecula ta salcie de natriu, val descreierat, cum ai putut tu ma, val odios, s-o despoi pe micutza sirena pudica?? mortzii matii de val, auzi tu ma ce i-a facut fetii, saraca de ea... care ea - "am simtit ca mor instantaneu, okii lui erau pironitzi pe sinii mei. nici nu am putut sa imi prind sutienu si am fugit direct la hotel"... heheheheh, cum fah, in tzitzele goale? adeka te vede o statziune'ntreaga la sfârcu gol, da' el nu tre sa vaza asta? cind plaja e plina de gagici cu tzitzele expuse si cu bikini d'aia cu sfoara nu numa'n cur da shi'n pasarica??? hehehehehe, sa mor io mah, am ris cu lacrimi... ashea, insemnarea aia se termina in coada de peste, kilu meu, intzeleg cumva ca s-a ales prafu de relatzie pt ca ea nu a putut suporta o asha rushine... cetind faze d'astea mi-am adus aminte ca si io am avut, cindva, parte de o astfel de gagica. mdeah, cind eream tinar si mai putzin idiot. de fapt am avut parte de mai multe fatuce d'astea, cramponate, disperate, care nu puteau trece peste intimplari de genu asta. o ceteam p'asta si mi-am adus aminte de catalina. era frumushica foc, desteapta nota mare, sufletista, bunutza rau da' timida... hehehehe, io vorbeam urit si ei i se rosheau urekile... nah, nu shtiu prin ce alkimii parshive fatuca asta a mea tot parca pe linga mine...

cu timpu s-a infiripat o pretenie faina... io nu ma gindeam la kestii, cacat, era pretina mea buna, numa ca ea tot mai des dadea semne ca barierele's ridicate si ca putem merje mai departe. mi-aduc aminte primavara dezastrului: m-a luat de mina si m-a dus in herastrau... zapada se topise de ceva vreme, era inca frig dar soarele avea ambitzii. oamenii erau voioshi, pereki de amorezi, noi printre ceilaltzi, dreaq, scapasem de iarna, hormonii se frecau inca adormitzi la oki da deja mishcau, nu? urma sa faca pomu mugure, floare, sa dea soarele cu caldura, sa dam cojocu jos, sa ne regasim terasele, nah, tzi'era mai mare dragu... ea, pe linga mine, fericita si zimbacioasa, tzopaia ca un ciine scos la pishare. ba se oprea sa admire o crengutza, ba se minuna de un mugure, ba mirosea o frunzulitza, ba se oprea si ridica miinile, teatral (da' frumos) catre cer... io ma simtzeam cam stinjenit de trairile ei, se mai bucurau si altzii, da' nu dadeau frate din aripi ca asta a mea, nu le cinta sufletu asa de tare... cacat, nah, o mai tzineam de mina sa o temperez da' nu statea mult in lantz ca se apuca iar de pasi de dans si de gesturi d'astea sensibilos penibile... ei i se parea firesc si atunci am lasat-o'n bucuria ei... si prost am fost... ca acolo in parcu ala, e undeva la o rascruce de alei un poduletz cocoshat. nici mare nici mic, nah, dar e curbat al dreaq... si sa vezi faza: ea, smulsa si scapata din mina mea, intr-un viguros pas al shtrengarului, se avinta pe coama podului... citziva s-au dat mai intr-o parte, stinjenitzi parca si ei de eruptziile de bucurie ale asteia... si nu-sh cum dracu face, ca de ajuns pe coama podului ajunge vaca, da' cind sa coboare, pe partea cealalta, se'mpedica si o ia in viteza, intinsa pe burta, cit era de lunga, pe panta in jos... cacarea lumii frate, sare lumea sa ridice proasta, io la fel, nah, era cu mine fatuca, deshi imi venea sa-mi pun afish pe pept cu "asta nu e cu mine"... cacat, ridicata fata din noroiu de la baza podetzului, incepe sa plinga de se zguduia textila pe ea... de mila evident ca mi-a fost, dar penibilu era incomensurabil... cind i-am ridicat capul si i-am dat paru de pe fatza, am vazut ca tot nasu ei e jupuit. la fel si coatele, in cadere i se ridicasera minecile, ce dracu avea ea pe ea... fusta numa o mocirla shi aia, dresu rupt in jenunki shi jenunkii belitzi si plini de singe si aia... uuuu, 'rash al dracu cu soarta mea, cine dracu m-a pus sa ies cu asta in parc... unii, martori ai cascadoriei ei, rideau pe infundate de caraghioslic si parca ii auzeam spunind ie shi la bou ala, a iesit si el la plimbare cu a lui si s-a facut de tot cacatu... heheh, nah, ma rog, am curatzat-o, am aranjat-o, am pipait-o sa vaz daca nu shi-a rupt ceva si, sprijinind-o de mine, am dus-o la mashina s-o duc acasa... ea nu mai zicea nimic, se uita numa in jos, io o intrebam daca nu e cazu sa mergem la f-un doctor ceva, hai catalina, vorbeste-mi, ce dracu, nu e de gluma, nah, toata lumea cade (da' nu in halu asta toanto), acu lasa, treci peste jena si vorbeste cu mine... ia nimic, muta ca pestele... cind am iesit din parc a vazut un taxiu si sa infipt in ala... io, ca prostu, am ramas in gura parcului uitindu-ma lung dupa mashina... a lipsit fo saptamina, cind a revenit avea o buba luuuuunga, pe tot nasu, o buba lunga shi groasa, urita ca pacura, isi tragea tot parul pe fatza sa maskeze cit de cit nenorocirea

m-am kinuit sa vb cu ea citeva saptamini, se ferea de mine ca de fisc, ma evita... intr-un tirziu a inceput sa nu ma mai ocoleasca si a raspuns macar la salut... cu timpu am uitat scena penibila, ne vorbeam ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. si pe buna dreptate ca nu se intimplase nimic.. ce pula mea, cazuse proasta si atit. bine ca nu shi-a rupt dintzii dracu, sau f'un os ceva, bine ca nu a ramas skiloada, in rest nu conta nimic, nu? mare scofala, ai cazut, si kiar daca ai cazut ca o vaca caraghioasa printre toate miscarile tale de balerina neintzeleasa nah, asta nu e un motiv sa te jenezi in halu asta de mine, nu? ma rog, cu timpu relatzia a redevenit normala... adica mai mult decit normala, ca ea incepuse iar ofensiva... o perioada io am facut pe prostu, dar intr-un final nu a mai mers figura si a venit momentu sa facem ce fac totzi aia care trec de faza pipaielilor si baloshirilor... seara fusese placuta, bagasem la matz la o circiuma intima, eram ok amindoi... bla-bla-bla, "ea m-a invitat sus", io m-am dus... sus, - tacere. pui o muzica? nu, lasa... de ce stingi lumina? las-o stinsa si p'aia... macar televizoru, il dam pe mute, dar face nitzica lumi - nu, nici televizorul... ãã, facem un ceai? o cafea? nu, nici cafea... cacat, asa pe orbeste, m-am prins ca se dezbraca. io, obishnuit cu momentu, am vrut sa-i dau o mina de ajutor. a sarit ca arsa. am lasat-o in plata ei, mi-am dat seama ca o parte din tzoale le-a lasat pe jos, pt altele s-a dus in alta camera si a revenit goala. goala ca io eram ca orbetele, in intuneric, cu mina intinsa dupa tzigari pe masa si cind ea s-a apropiat i-am bagat ditai deshtu'n buric. cacat, scuze, kestii... aaaaah, de ce ma tre sa fie totu asa penibil cu fatuca asta???? ma rog, m-a pipait pe pept, io intzolit tot, ca de parada, ca ma gindeam ca se razgindeshte mindra shi o sa-mi fie najpa sa ma imbrac la loc. a mormait ceva si din mormaiala ei am intzeles ca tre sa fiu ca si ea, adeka gol. pai da' cum sa nu? imediat, in citeva secunde am fost numa-n ciorapi (nu, nici mort n'o sa renuntz la faza asta, cind futzi in deplasarea ciorapii sunt salvarea suprema)... ma rog, baloshiri, atingeri - da shi alea pina la un nivel, mai jos nu, ca daca mushca??? aaa, sau eram nespalat pe miini... hai ma, ce dracu heheheh, ok, treaca si asta... facu ea ce facu ca m-am trezit deasupra... io, vorbaretz de felu meu in momente d'astea, nah, am incercat sa injghebez fo doo vorbe ceva... ea a zis doar atit: taci si misca-te... canapeaua aia era incomoda ca dracu, nici nu ma obisnuisem bine cu locu cind venisem ca bruta stinsese repede lumina... imi intra in coaste un spatar ceva, de unde dracu spatar in canapeaua aia???, de picioare ma lua un fir de la fo veioza (uhhh, fir??? sa nu dau dracu cu curu gol si de fo priza ceva), pe ceafa imi cadea un coltz de perdea - tu de unde dracu ai mai aparut mah, ca parca ferestrele erau pe partea opusa, nah, cacat, pe un intuneric de te usturau okii'ntre timple si pe o tacere de-tzi inghetza ceara-n ureki, ie-te'ma pe mine dind din cur pe pipaite... si cind intunericu era mai negru si linsitea mai totala, puaaaah, se aude un zgomot luuuung si reverberat, invirtoshat pe citeva octave, butucanos, preeeeelluung shi shuierator... ea se stringe toata de-mi sar okii'n bezna din jur si icneste ca lovita-n moalele capului... tacerea ramine spinzurata intre noi, aeru dintre burtzile noastre parca fierbe. si io izbucnesc intr-un hohot isteric de ris. si rid, si rid de ma durea burta si coastele. rid pina nu mai pot. rid de ce bashina trasese ea. pe pasarica. ba frate, o basina cum numa moldovenii slobozesc in trenurile judetzene, d'aia cu ecou, deloc bilbiita, ci ferma, barbatoasa, cu peptu-nainte, urgie vere nu alta... ma rog, transpirat tot, incerc sa-i spun hai fata, lasa, ce dracu, se intimpla in mod curent, ii zice flatulentza vaginala, prinzi aer in pasarica si nah, e ceva firesc, da-o dracu de treaba, da-l dreaq shi de pirtz si hai s-aprindem lumina, sa bem o cafea buna si sa ne futem in draci porma... tzi-ai gasit... da-i plinsuri cu sughitzuri, ca ce, sa plec imediat, sa nu aprind lumina ca va muri, sa ma imbrac si sa plec. si inca in regim de urgentza... nah, cum m-am imbracat nu shtiu, cu stingu-n dreptu, cu cracii pe post de mineci, kilu meu, am facut-o si am dat sa ies. la usa, alta belea, nu intzelegeam cum functzioneaza broasca, ma impleticeam in deshte printre kei, iale si lantzuri. o strig sa vina sa deskida ea si aud doar un racnet de fiara: ieshi cum oi ieshi, numa ieshi... ba frate, cosmar pe calea victoriei, nu alta... in lift ma uit in oglinda si ma umfla iar risu. evident, nu ne-am vazut, deshi io o cautam, ea se ascundea mai ceva ca un costum de camuflaj... cacat... a trecut si vara... si toamna era pe trecute... io incepusem sa lucrez prin alte partzi, deja uitasem intimplarile... cind, intr-o zi, ma pomenesc cu ea. senina, frumoasa, sprintena. ce mai faci, cum o duci etc... a urmat o conversatzie frumoasa, ne-am si pupat, ea era luminoasa, surizatoare. si eu intr-un fel multzumit. revenise si se parea ca trecuse peste cele nenorociri. am aranjat sa iesim la o circiuma, io trebuia sa ma vad cu niste scortzoshi, un elenist, unu de pe la academie, o scenarista, un poet, kilu meu, oameni d'astia de vaza cu nod tare la cravata. i-am propus sa vina cu mine, macar ea ar fi colorat seara. s-a dus acasa, s-a facut frumoasa - shi mai frumoasa, si ne-am vazut la circiuma cu restu turmei. protocol, scortzoshenie, spete drepte, discutzii cu dikis... io eram shi nu eram atent la ce dreaq discutau aia. ma uitam mai mult la ea, era cu adevarat frumoasa, facea fatza neashteptat discutziilor, subiectelor... gratzie ei atmosfera se dezmortzise binishor, aia o ascultau cu atentzie, poetu ii trasese shi fo doo rime, ce mai, ii cucerise shi p-aia... ba frate, futu-i mama masii de felie, ca parca era blestem, k parca cobisem, ca prea tare ma minunam ce bine merge seara, nah, cind discutzia era mai in toi si bucatele mai bune, o apuca p-a mea tusea. da' o tuse d'aia de n'o potzi retzine nici cu portzile etanshe de la reactoru nuclear... taman ce mesteca, distins, la o bucata de piept de pui, cind face d'odata okii mari ca si cum s-ar fi inecat si tusheshte moshie cu gura plina pe toata masa aia... lu scenarista i se opreste o bucatzica de mincare in salata. lu poet ii trece razant o alta bucatzica pe linga o rima imperekeata care de scirba se transforma rapid intr-o rima alba, lu dom profesor ii pune pe okelar o constelatzie de muci si farimitze de mincare. fatza de masa era alba pina la tusea lu asta. acum ziceai ca explodase un copan, ca se facusera cirnatzi de casa, ca zdrobise unu fo 3 sarmale... de unde frate atita materie???? cum dreaq mah???? ca n-avea gura asa mare... uuuuuu, 'gami-ash' picioarele-n norocu shi soarta mea... penibilu a fost maxim, de la alte mese se uitau totzi cu gura cascata la dezastru; i-am intins un pahar cu sifon in care plutea gingash o bucatzica... ea cu okii tzinta, balmajeste ceva. si atunci ii infloreshte shi un balonash de muci la nare stinga. tzapana ca o prajina, cu okii tzinta'nainte, se ridica de la masa si dispare cu pashi mari. mie nu mi se shterge de pe retina nu carnagiu de pe masa ci balonashu ala de muci, cu pelicula lucioasa, in care parca au sclipit toate luminile localului. si ma las pe spataru scaunului si rid. rid iar, fara sa ma pot opri. ai mei de la masa, oripilatzi, se ridica furioshi si pleaca gesticulind. io ramin dat pe spate, varsat tot in scaun, si rid cu lacrimile pe obraji. kelnerii se agita pe linga masa, jenatzi de eveniment. ma intreaba habar n-am ce, io rid isteric si viatza mi se pare minunata. privesc in jur printre lacrimi, dau sa explic uneia de la o masa vecina ce e atit de amuzant dar nu pot. o fut in gura, nu-mi pasa, ma dor falcile de la ris si tot nu ma opresc. aia, de la masa vecina, cu furculitza-n mina, incepe sa zimbeasca. ceilaltzi la fel. de la masa din fatza, unu imi cauta privirile, il apuca si pe el risu cind io doar atit mai pot face, mimez cum i-a inflorit lu a mea balonashu de muci la nara. si simt ca ma sufoc de ris. acum toti rid in hohote, au lasat totzi tacimurile si se tzin de burta. se ride pe mii de note, se guitza, se behae, se lalaie, se ride pe fatza, cu sughitzuri... io ma ridic, kelneru vine rizind, imi face si ala tremurind nota, akit si plec. oamenii imi fac semne, ma saluta stergindu-se la oki. ies din circiuma si in spatele meu vine una. imi intinde ceva, ma uit - e sacou lu catalina. inca mai gifâi de atita ris, gagica aia, picolitza, kelneritza ce dracu e icneste incetishor, ne salutam si ies in strada...

nah... nu am mai vazut-o pe catalina. de atunci - niciodata. mi-a ramas de la ea haina ei, sacou, care si ala mi-a facut necazuri, cind se mai agatza cite fo gagica pe la mine, dadea aia de haina unei alte muieri si se alegea prafu... cacat... era frumoasa catalina... shi buna... poate ca daca n-ar fi fost atit de stupida sa se lase infrinta de cacaturile astea, da, poate ca ash fi fost cu ea... am fi facut nishte copii frumosi, uneori penibili si bashinosi ei - dar minunatzi... shi am fi ris de astfel de idiotzenii... nah... cit de proasta sa fii mah sa te lashi doborita de firesc???

cacat... daca stai sa despici firu in patru, mori nefericit. si nemincat, shi neplimbat. shi nefutut...

acu mi-au venit in minte si altele... gabi... cu tamponu uitat... elena, la spital, cu clisma... mah, o femeie daca iti place de ea, e la fel de minunata si cind e regina si cind se caca... intre toate astea nu sunt decit kestii firesti, normalitate... anormal e sa faci o drama din astea... si sa iti refuzi si tie si celui de linga tine libertatea de a fi asa cum esti... pacat ca tre sa fim atentzi ca la fiecare pas sa fluturam steguletze specifice... pacat, pacat ca pt fiecare kestie tre sa avem cite o masca... cind mergi la piine, cind te pishi in bosketzi, cind mergi la inmormintari sau la nuntzi, cind esti cu mama sau cu iubirea vietzii, cind skimbi jobu, cind cishtigi la loto, cind vine poshtashu... o masca pt fiecare, pt fiecare altfel, dar niciodata ca noi... hehehe, d'aia ma ii apuca pe unii doru de ei...

catalino, fata, pirtzu tau pe pasarica a fost mai frumos decit toate celelalte femei... shi balonashu tau de muci mi-a aratat iar cit de frumoasa poate fi viatza... shi n-am apucat niciodata sa-tzi multzumesc... ce proasta ai fost... ce proasta...

tricoul nike

Gata. Am venit! Nu mai plinge, ca te pleznesc!
Am fost aproape 3 saptamini intr-o tara civilizata, unde au coroane ca bani si berea-i vreo 6 euro. Chiar, aia au bere pe numere! 1 e fara alcool, 2 nu exista, 3 poti cumpara de la alimentara (4.7%) si 4 gasesti numai la circiumi sau magazine spaciale de alcool. Ce abureala. Da a fost frumos. Obositor de tot ca a trebuit sa muncesc numai noptile (atunci este network-ul mai liber) si ziua nu prea am avut chef de plimbare la -20 de grade. Ca asa de frig a fost. Nu tot timpul, asa ca am avut si marea placere de a intilnii fete frumoase prin vasturile mall-uri. Si se dadeau tare la birfa, nu gluma.

Anyway, vreau sa-ti spun un episod haios: un bashtinash de acolo, pe nume Henry, muncea cu mine tot timpul. Dupa vreo saptamina de vorbit, ma invita la casa lui de vara. Bineinteles ca am aprobat, fiind foarte curios cum arata. Imi imaginam ceva in genul cabanelor din Predeal, etc.
Cind am ajuns, am ramas blocat. O cabana mica (nu avea decit o camera mare) fara curent electric si apa. Wc-ul era fara, o cusheta mica cu o gaura pe o bancheta, sub care era un lighean mare. Mai misto era la Urziceni, la un prieten de al meu.

M-am aratat incintat cind Henry mi-a prezentat-o. Ce dracu era sa fac? Afara erau vreo -25 de grade, asa ca am inceput sa facem focul in soba aia. Dupa citeva minute, si-a dat seama ca nu a luat apa de baut, si bere nu erau decit vreo 10 sticle. Asa ca ma lasat singur sa am grija de soba si el a plecat repede la magazin, sa faca aprovizionarea. Cel mai aproape era la vreo 30 de km! Si numai pina la sosea erau vreo 10, pe un drum de padure plin de zapada si alte prostii nefolositoare.

Am aruncat vreo 5 bushteni in soba aia, sa se incinga tare, ca era asa de frig, incit pina si geamurile erau inghetate pe dinauntru! Dupa vreo jumatate de ora, se facuse asa de cald, ca a trebuit sa ma dezbrac pina la chilotzi. Am inceput sa-i caut lui ala prin sertare, incercind sa gasesc ceva bun de dus in tara, dar nu am gasit decit niste conserve de peste, baterii, hirtie igienica si o lampa din aia cu ulei.

La un moment dat, m-a luat burta asa de tare, incit am fost nevoit sa ma duc la wc. Mi-am pus numai geaca lui de iarna (pe a mea nici o simteam pe mine la frigul ala) si am ieshit afara. Brrrr...ce frig era. Am proptit un fel de lopata de zapada in fatza ushii si am luat-o la fuga spre wc-ul ala. Cararea pe acolo era a dracului de alunecoasa. Pe la jumate, am auzit un "poc" in spate si m-am intors brusc sa vad ce este. Atunci am alunecat pe spate si am cazut asa de nasol incit m-am dat cu capul de o piatra prosta, care era pusa acolo ca artizanat. Durerea a fost asa de tare, incit m-am kkt pur si simplu pe mine, dar nu inainte sa vad cum usha se inchidea incet, da sigur.

Si uite asa, m-am gasit pe jos, cu kkt la cur, imbracat numai in chiloti si o geaca scurta, la - 20 de grade si cu capul spart. M-am ridicat incet, fiind mahmur din cauza loviturii. Urmatorele minute nu prea le mai amintesc. Cert este ca incepuse sa-mi inghete picioarele caci incepusera sa ma doare de atita frig. Mi-am aruncat chilotii in niste boscheti, am spart geamul de la usa si am intrat in cabana. Neavind cu ce sa ma spal, m-am sters cu tricoul nike cit am putut, dupa care l-am bagat intr-o punga de plastic, sa-l spal la hotel, ca era nou.

Intr-un timp a venit si Henry, care s-a speriat tare de tot. M-a dus repede la spital, unde mi-au pus vreo 4 copci si mi-au facut si o radiografie, sa fie siguri ca nu am capu crapat, etc. Radiografie pe care mi-au dat-o mie si pe care o sa o pastrez toata viata!

Asta este!

Textul original ii apartine lui Nicholas_Alex. L-am citit prima oara aici.

Țiganca Bătrână

Îl crescusem multă vreme cu toată dragostea de care eram capabil. Eu îl iubeam și el mă iubea, și câteodată uitam amandoi ca unul este stăpân și celălalt este supus. De fapt doar eu uitam cu desăvârșire. El doar se făcea că uită, dar păstra acea reținere discretă a slugii. În tot cazul, legătura dintre noi era puternică, închegată într-un fel care depășea diferențele de specie care ne separau.

Când l-am alungat a încercat o paletă foarte variată de trăiri. Eu am fost doar mâhnit la început, o mica depresie care m-a ținut câteva zile, iar apoi, într-o dimineață mă trezesc și starea a dispărut așa cum dispar visele urâte. Dar el, săracul...

La început a fost ușor surprins. Eu m-am întors acasă și pe el nu l-am mai primit. Apoi a crezut că e o glumă. Așa că a intrat un pic în joc. S-a făcut ca adulmecă tufișurile, s-a făcut ca pleacă, a tras cu coada ochiului spre mine...
Dar eu nu m-am uitat deloc înapoi. Atunci și-a spus "gata, ajunge cu gluma" și a venit înfipt spre poartă. A lovit-o așa cum făcea de obicei, așteptând să-i deschid. Dar nu i-am deschis. A început să latre, să-mi atragă atenția. Nu știa, săracul, ca știam foarte bine că e acolo.

Când a văzut că nu se întâmplă nimic, a stat o clipă locului, neștiind cum să reacționeze. Apoi și-a propus să aștepte, să vadă ce se întamplă de fapt. S-a culcat sprijinit de poartă, un pic supărat, un pic confuz. In orice caz, nu-i plăcea disconfortul noului culcuș.

Abia a doua zi, când m-a văzut făcându-mi rutina zilnică și ignorându-l complet și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. Mie mi-a fost foarte greu în acea primă zi. Din rutina mea zilnică facea parte și el, și încă cea mai placută parte. Dar m-am descurcat, cred, destul de bine, pentru că am reușit să-l ignor complet. Nici măcar o privire nu i-am aruncat. Îl știam și-l simțeam acolo după lătrăturile din ce în ce mai disperate.

Zilele următoare așa și le-a petrecut. Dormind ăi lătrând. La început lătra din ce în ce mai mult, până când și-a dat seama că e inutil. Dupa aia a început să latre din ce în ce mai puțin și să doarmă din ce în ce mai mult. N-a mâncat nimic și refuza în continuare să plece de lângă poartă, dar ajunsese sa nu mai latre decat dimineața, când ma vedea, și atunci o singura dată, mai mult din obisnuință decât din speranță.

După aceea a început să se împace cu noul lui trai. Dispărea câteva ore pe zi, când probabil se ducea să se hrănească. Nu m-am întrebat niciodată cu ce. Probabil cerșea prin vecini. Nu credeam că mai are instinctele să vâneze. În afară de acele câteva ore, zilele curgeau la fel. Somn și lătrături, acum aproape resemnate.

Până într-o zi când n-am mai rezistat eu.
- Câine! Am urlat la el. Nu pricepi? Pleacă! Vreau să pleci!
A schenuat ușor, a făcut câțiva pași înapoi, n-a știut cum să reacționeze. A încercat să mimeze că nu s-a întâmplat nimic, a venit alergând spre mine dând din coadă, dar l-am respins cu un gest brutal. Cred că l-am și lovit. S-a retras, speriat și confuz. Se bucura totuși că l-am băgat în seamă. După ce am intrat înapoi, el a rămas în fața porții, dând din coadă și așteptând să se întample ceva. Era bucuros, spera că orice-ar fi fost, s-a terminat.
Dar când m-am întors cu bâta a fugit speriat. Din nou, doar câțiva pași. Și-a îndurat bătaia cu stoicism, asumându-și orice vină aș fi binevoit să-i atribui. În noaptea aceea, deși somnul i-a fost mai dureros decât de obicei, și întrerupt des de durerea rănilor sângerânde, a fost fericit. Mă văzuse și îl văzusem, restabilise legătura, indiferent pe ce baze. Asta se va îndrepta în timp.

Apoi, zilele următoare, începuse să-și aștepte cu un ciudat sentiment de bucurie și mulțumire bătăile zilnice, din ce în ce mai lungi și mai dure. Era foarte slăbit, dar nu asta e motivul pentru care nu s-a resemnat niciodată cu bătaia. Mândria lui nu-l lăsa să se resemneze. Așa că a fugit, lăsând în mine un sentiment de ușurare.

A revenit după aceea de câteva ori, la intervale din ce în ce mai rare. De fiecare dată mă supăram îngrozitor și de fiecare dată îl băteam, din ce în ce mai tare. Resimțeam dureros fiecare lovitură, cu atât mai dureros cu cât știam că el se bucură că mă vede.

Apoi nu l-am mai vazut aproape un an. După un an, într-o seară, i-am auzit lătratul. A doua zi, la prânz, l-am regăsit în fața porții la exact un an după ziua aceea fatidica. Ziua în care ne simîisem bine amandoi pentru ultima data. El era fericit, dar o fericire profundă și interiorizată, mocnită, nu acel gen de fericire exuberantă care-l încerca când îi strigam "Aport". Asta mai mult ca orice altceva m-a făcut să nu mai rezist. Am încercat o stare vecină cu nebunia, o traire înfiorator de sumbră, o ura pe care n-o cunoscusem înainte și pe care nu mă cred capabil s-o mai simt vreodată.

Am luat pușca de vânătoare a tatii și l-am împușcat între ochi cerșind iertare.

Textul original îi aparține lui Bhuttu. L-am citit prima oară aici.

Rape me tender 'cos I'm verry sensitive

pe zi ce trece, degradarea si decadenta umana isi pune amprenta asupra mea ( caci ce exemplu mai bun pot lua in afara de mine? ). nu as numi-o problema faptul ca dezumanizarea asta ma imbata, ma rasfatza, ma alinta, ma incurajeaza, ma ajuta sa traiesc printre alti eu, ca intr-un final sa ma transforme intr-un perfect personaj grotesc, slefuit pana in cele mai mici amanunte, antrenat sa-si bata joc de tot ce-i in jurul lui.

mint de spag, mint gratuit, fara nici un motiv. minciuni pe care ajungi sa-ti cladesti secunde, minute, ore din viata. apoi stau si ma uit ca o vaca baltzata pe deal la mine si nu ma pricep. merg cu taxiul. ei bine, cine nu merge cu taxiul? toata lumea merge cu taxiul, toata lumea genereaza discutii cu taximetristul. si poc, masina intra intr-o groapa, iar taximetristul incepe sa injure drumuri si regii autonome, primari, presedinti, europe si americi, sfinti si morti. atunci eu, ( nu inteleg de ce fac asta ), incep sa-i povestesc cum ca si dincolo e la fel de rau sau mai rau, sau ca e mai bine sau mult mai bine.
sau taximetristul incepe de-odata sa se planga de nu stiu ce planetara sau bieleta care-i bate la motor, iar eu ma consider dator sa discutam despre mecanica motoarelor de taxi, cum ca eu am un prieten care " uite dom'le ce-a patit, dar asa a facut ". ca sa nu mai zic de zecile de motoare pe care eu personal le-am reparat, fix pe drumul dintre tineretului si universitate. e atat de simplu sa faci asta cand stai pe scaunul din dreapta.

ei bine, in viata mea nu am iesit din romania cum in viata mea nu am reparat nimic la vreo masina. iar acum, in acest moment stau ca o vaca baltzata si ma gandesc ca trebe sa existe un motiv pentru toate astea. ce-ar fi zis tatuca freud daca ar fi stiut povestea asta? ca strabunica mea a fost virgina pana la 34 de ani si probabil ca de aceea in subconstientul meu eu imi doresc sa fiu plin de vaselina pe maini, cu o bujie infipta in cur si cu o planetara in loc de piciorul drept? cine stie? am sa mor si n-am sa aflu niciodata de ce mint taximetristii.

Textul original îi aparține lui SOD. L-am citit prima oară aici.

Realitatea ie chiar in fatza. Vireaza la stanga sa nu dai in ia.

Deci dormeam eo vineri la mine in pat. Frumooooss… ce sa zic, mirific ! Laomomendat, nuj cum dracu se face ca incepe patu sa se zgaltzaie aiurea. Zic in capu meu: cutremur. Dupe care, fara sa deschid ochii, dau sa pun mana pe consuarta care dormea alaturea in scop ca so trezesc shi sa fugim. Pun mana shi aud: “Ce pula mea faci ba ?”

Hopaaa… de cand vorbeshte consuarta asha urat ? Dau s-o mai zgaltzai inc’odat in scop ca sa-sh dea seama de gravitatea faptelor. Dupe care ma gandesc ca puate mi sa parut mie.

Nu apuc sa termen gandu, ca patu se zgaltzaie din nou shi mai tare de data asta. Ba, sa-m bag pula, e grav bre ! Deci ar fi timpu sa deschid ochii shi sa vedem despre ce ie vorba. Puate se pregateshte consuarta sa plece la biuro. Da n-o fi cam devreme ?Aoleooo… stai ca az trebe sa plec la Brashov. So fi sculat mai devreme sa ma ajute cu oarece. Da ce kilu meu se zdruncina in halu asta ? Hai sa deschid ochii. Cineva a lasat televizoru deschis.

OAAAUUU!!!! Sam bag pula ! Niciodata nu mi s-a parut televizoru asha mare ! Pe ecranul imens, ceva vine spre mine cu o viteza inspaimantatuare, asha ca, instinctiv, ma prind de marginea patului. Moment in care aud din nou:
“Ia, ba, in pula mea mana de pe schimbator ! Ce pula mea ai ? Tzi-e rau ? Hai ca tocma am trecut de Ploieshti. Asha ca deschide geamu sa te trezesht ca pana la Sinaia nu opresc nici mort.”

Textul original îi aparține lui Neatza si a fost postat prima oara aici

Mančinka isterică

- Salut! Ce mai faci? Hai să-ţi zic de Emil.
Este un prieten foarte vechi. Îl cunosc de când aveam 3 ani. Băiat bun, cam ciudat, dar nimeni nu este perfect, nu?

Aseară a venit la mine în vizită, cu prietena lui, o fată pe care nu am mai văzut-o până acum. Frumuşică foc, dar pe parcursul unei ore cât au stat la mine, am zis că înnebunesc!

La început totul a fost ok. După un timp nu îşi mai găsea portofelul. A început să mă acuze pe mine că i l-am furat! L-am găsit până la urmă, pe jos, lângă cuier. Şi-a cerut scuze, ca după 5 minute să-mi zică ca-i lipsesc bani din el şi ochelarii din geantă.

Îţi spun, pentru prima oară am rămas mut! Emil se uita la mine ca prostul în loc să zică ceva! S-a liniştit până la urmă (după ce a bodogănit ceva de frati-su ăla mic) dar a început o discuţie aberantă, cum că Emil nu trebuie sa mai umble cu din ăia care fumează şi iau droguri, după care se uita la mine cu subînţeles.

Dacă nu eram bine dispus, cred ca aş fi aruncat-o de la etaj, pe bune!

Şi ultima fază:
Înainte să plece, m-a rugat dacă poate să folosească wc-ul. I-am dat bineînţeles voie. După un timp, ţipă după Emil plângând, să se ducă acolo să-i arate nu ştiu ce.

Eu îi tot auzeam vorbind, dar nu prea mi-am dat seama despre ce este vorba. Până la urmă m-am dus după ei, să-i întreb care este problema. Când am deschis uşa, primul lucru care mi-a venit în faţă a fost un căcat mare, lângă wc, cu ceva roşu în el. Aia plângea ca nebuna ca are nu ştiu ce cancer la coloană, de aia s-a căcat sânge! Eu am început să simt cum începe să mi se urce sângele în encefal. La dracu, nebuna aia s-a căcat lângă wc-ul meu!

Emil încerca să o liniştească. A întrebat-o ce a mâncat acasă. Ea cică a ras aproape un borcan întreg cu dulceaţă de caise şi un sandwich cu salam. Poate este vreo caisa în el, îi zicea Emil. Ea că nu, că este sânge, că ştie ea.

Până la urmă i-am dat o pungă de plastic că a vrut să-l ia cu ea, să-l duca azi la spital. După care au plecat cu căcatul în geanta ăleia.

Doamne, aşa circ nu am mai avut demult în casă...

Textul original îi aparţine lui Nicholas_Alex. Citit de mine prima oară aici.

Şobolanul

gt;4">

27.02.2006

Copilăria mi-am petrecut-o la sat, prieteni buni mi-au rămas din acel sat, din acea perioadă. Prin poveştile lor revăd satul meu.

"Şobolanul" este o poveste scrisă de Marin Cristian pe care am avut ocazia să o citesc acum câţiva ani:

- Băieţii mamei! Vedeţi cine este la poartă, cineva îl caută pe tatăl vostru. Spuneţi-i că nu este acasă. Mergeţi la cooperativa şi luaţi mirodenii. Până veniţi voi, face mama orez cu lapte.

Ne-am ridicat imediat, eu şi fratele meu Ilie, mai mic cu câţiva ani buni, şi am plecat la poartă. Aici îl găsim pe Preda ţiganul, care ne întreabă pe un ton baritonal:

- Unde e cuscru' Sandu măi copii?

Noi am dat din umeri în semn că nu avem habar, apoi eu am răspuns că nu e acasă, este plecat "demult", adică cu mult timp până la ziuă, să taie lucernă la cai.

- Dar ce treabă ai cu el? Îl întreb plin de semeţie.
- Am un mare şoarece, un şobolan, în hambar şi vroiam să mi-l prindă el cu mâna, mi-a mai prins unu' anul trecut. Când vine, nu ştiţi?
- Apoi cred că trebuie să apară, îi raspunsei imediat.

Văzând că nu are alt răspuns, Preda ţiganul se întoarse spre casă, la vreo patru case de noi, la Şosea. Paşea înainte iar eu şi fratele meu după el, mergeam la cooperativă, unde ne trimisese mama. Preda era un om bine construit, legat, gospodar sincer şi curat la suflet ca o fată spălată cu iarbă mare în noaptea de Sf. Toader. Împreună cu fratele lui, Aurică, cumparase două locuri de casă de la Marin Cercel, chiar în mijlocul comunei. Bătuseră ţiganii ilăul câte doi ani pâna se achitaseră de datoria locurilor de casă .

Nu erau scăpătaţi. Poate în copilarie mai cerşiseră cu traista şi oala unde li se punea prune peste varză, pe la pomeni, dar acele vremuri erau de mult apuse.

Îi spunea lui tata "cuscru" dintr-o glumă, pe care chiar tata o inventase. Căsătoria între ţigani şi români era interzisă mai rău ca între castele din India. Şi totuşi s-a produs. O nepoată de-a mamei Ioana, româncă deci, se căsătorise cu un nepot al lui Preda, cu Bonete, şi ăsta era motivul din cauza căruia tata era "cuscru", nu numai cu Preda, ci cu toţi ţiganii din sat. Mai mult, începuseră ţiganii să-mi spună şi mie "cuscru". Preda mergea înaintea noastră şi se tot văita:

- Ce ţi s-a întâmplat, măi Preda, îl întreabă Gogu lui Bîrlică, un vecin de-al nostru. Unde ai fost aşa de dimineaţă?
- Am fost la Sandu lui Aurică, la cuscru, ştia şi Bîrlică gluma, să-l iau să-mi prindă un mare şobolan pe care îl am în hambar, şi nu l-am găsit.
- Ştie Sandu să prindă şobolani? insistă Bîrlică.
- Sigur că ştie, mi-a mai prins unul acu' un an.

Preda intră în curte, pe poarta din dos, şi se face nevăzut.
Eu şi fratele meu admiram merii lui Bîrlică, înfloriţi deja, semănau cu nişte mirese sfioase care de abia aşteptau să apară în faţa altarului şi să spună "da". Am mers la cooperativa, am cumparat mirodenii şi când am ieşit pe Şosea, mare învălmăşeală.
Se adunase jumătate de sat, oameni în toată firea: Iancu Spălatu, Radu Moţoi, Stanciu Tăsilă dar şi din cei tineri Bosoi, Ninelu, Ţîţone. Preda scosese hambarul la insistenţa lui Ghiţă Oanţă, unul dintre cei mai leneşi oameni din sat, pe drum. Multă lume se adunase în jurul hambarului, judecând cum era mai bine să prindă şobolanul. În hambar nu mai era nici un strop de făină, dar avea o gaură, pe unde intrase, probabil, şobolanul, pe care Preda o astupase cu un cocean de porumb curăţat.

- Hai să punem hambarul în căruţă şi să-l ducem la gârlă să înecăm şobolanul, zise Ghiţă Oanţă, satisfacut că are totuşi o idee.
- Cu ce să-l duc? întrebă Preda.
- Cu caruţa zise Ghiţă Oanţă, aratându-i-l pe Marin Sprichindelea care tocmai căuta să-şi facă loc prin mulţime.
- La o parte, să o iei pe uliţa cealaltă pentru că aici avem treabă, spuse Ilie Baboi, care se pare că avea şi el o propunere cât de cât acceptabilă.
- Eu zic, continuă Ilie Baboi, să-i dăm foc hambarului, o dată cu el arde şi lighioana în acelaşi timp.
- Cum sa-i dau foc la hambar? Asta e lada mea de zestre de la socru meu, completă Preda.
- Măi, oameni buni, interveni după cum îi era obiceiul Jean Brebu, un moldovean hâtru, însurat la noi în sat, staţi puţin. Noi ne luptăm cu hambarul ăsta, am blocat circulaţia, s-a strâns multă lume, dar nu ştiu dacă mai este şobolanul în hambar.
- Este, este, răspunse Preda ca o flaşnetă demodată.
- Ia să vedem, şi Jean Brebu scoase cocianul şi se uită cu un ochi în hambar. Şoarecele stătea zgribulit într-un colţ, speriat de hărmălaia din jur.
- Eu vă propun să aduceţi un sac, scoatem cocianul, şoarecele întră în sac şi al nostru este.
- Aşa este, e bună chibzuiala ta, zice Preda care nu se dezlipea de lângă hambar.

Între timp, alte căruţe care vroiau să treacă au luat-o pe o uliţă ocolitoare. Luaţi-o pe acolo, că noi avem treabă aici, continuă Preda, fiind încredinţat că de data asta i-a venit de hac şobolanului. După ce a venit cu sacul, Gică Godinacu îl luă, scoase cocianul de la hambar, le facu semn celor din apropiere să-l aplece, şoarecele intră în sac şi cu o viteză nemaipomenită străbătu sacul, găsi o gaură în sac şi ieşi grăbit printre picioarele a câtorva zeci de gură cască. Gică Godinacu care nu văzuse ce s-a petrecut, luă sacul de gură, îl strânse bine în mâinile lui puternice de plugar şi-l izbi cu putere de pamânt de mai multe ori.
Crezând că l-a omorât , desfacu sacul, satisfăcut de isprava lui, dar, stupoare, în sac nu se afla nimic. Şoarecele scăpase intrând în curte la Vasile ţiganul. Preda pricepu repede ce s-a întâmplat şi începu să strige cu putere:

- V-am spus eu că scapă, vedeţi, a scăpat. Şi Ghiţă Oanţă prost, şi Ilie Baboi prost, şi Jean Brebu prost, şi Gica Godinacu şi mai prost.
- Băi, Lili, de ce ai adus sacul rupt?
- Nu a fost, mă, sacul nostru - veni repede raspunsul. Avem noi saci? L-am luat de la Niculina lui Vasile.
- De ce, Niculino, nu ţi-ai cusut sacul, fire-ai a dracu? De puturoasă, că d-aia nu te mai măriţi. Cine crezi are sa vrea o leneşă ca tine. Şi voi copii, lepădăturile satului, de ce nu mă lăsaţi să-mi fac treaba, mama voastra de nechibzuiţi, că numai din cauza voastră a scăpat.
- Unde-o fi Sandu lui Aurică? Dacă era el îmi făceam treaba liniştit.

Mulţumesc prietenului meu, domnul Marin Cristian, pentru această fereastră către o lume, ascunsă acum în amintiri.

4')">
[+/-] afişează/închide