Ochiul Beiului

Sunt iar un nor purtat de vant. Cascade, lacuri şi ape curgătoare trec prin mine azi. Le ascult, mi-e sufletul strans de spaima ca poate azi e ziua din coşmaruri, ziua in care n-am să le mai înţeleg limba. Ziua în care am să le fiu străin.

Merg prin ani, prin stânci, prin flori de primavara, merg prin vise de copil. Cu fiecare pas, mai pierd un gand. Timpul aleargă in oglindă. Trec ore in susur de apa neagra, se amestecă zile în petale de flori al caror nume nu il cunosc.

Florile-s creioane colorate, vantul coloreaza nisipul si apele cu ele. Lângă Lacul Dracului adorm pe nisipul albastru. Privesc prin Ochiul Beiului spre lumi ce vor sa vină. Lumi promise de vănt. Un vânt care nu se tine de cuvânt.

E liniste iar.

Sunt aici, mereu am fost aici! Zâmbesc acum… M-am temut ca nu voi fi. Credeam ca apele Nerei nu vor putea spăla scrumul sau că, dacă o vor face, nu va mai rămâne nimic.

Daca te culci pe locul in care a ars focul nu o sa iti fie frig peste noapte. In locul in care dorm acum nu a ars nici un foc, nisipul e rece. Pietre, fluturi, ploaie cu soare şi poteci de munte ma invelesc.

Nu peste tot unde gasesti cenuşă inseamna ca a ars vreun foc.

Baloane de săpun

Crezi tu că baloanele astea de săpun pe care mi le arați sunt drumul către nemurire?

Sclipești în luciul lor cu toată lumea care te-nconjoară. Copil, alergi și râzi spre soare și soarele                                                                                                                     îți râde înapoi.

Te fac să râzi și râzi senin. Te fac să plângi și plângi senin. Din lacrimi faci baloane de săpun și-mi spui ca-n ele este lumea toată, cu tot ce-a fost și ce va fi să fie.

Mă uit mirat și vreau să cred. Am crezut eu și-n Dumnezeu de ce n-aș crede în baloane?

În ele lumea e diforma. Sau e invers?

Îmi spui să pun piciorul pe cel mai mare dintre ele. Eu încă nu cred în baloane pe deplin, și mă tem. Chiar dacă este cel mai mare, chiar dacă nu se știe când? și cum? și de unde?. Eu tot mă tem. Dar calc pe el. Țin gura ușor întredeschisă, în așa fel încât atunci când se va sparge, zgomotul să nu mă asurzească. Și mă bucur. Mă bucur ca nu observi că țin gura ușor întredeschisă și că râzi.

De sub piciorul meu pornește un alt picior. Talpa neagră a bocancului a născut altă talpă pe partea cealaltă a balonului de săpun. Sunt atât de surprins de ființa nouă din reflexie că uit. Uit tot.

Acum merg pe balonul de săpun cu tine de mână. Și cred. Cred că primăvara e un zâmbet de copil reflectat într-un balon de săpun.

Cred ca zorile de ziuă sunt ființe însetate care fug de întunericul din urmă și vin acolo unde este rouă să-și potolească setea.

Culoarea nu e culoare. Muzica nu e muzică. Tu nu ești tu. În cel mai mare balon de săpun Balaurii Verzi nu sunt Balauri Verzi.

Dar ce sunt?

Toți și toate cele din baloanele de săpun sunt de neînțeles. Se topesc unele-ntr-altele,  se transformă și se confundă. Ceea ce era până acum o secunda acum este alceva și peste o alta secunda va fi cu totul și cu totul altceva.

Dar tu?

Eu?

Da, tu...

Eu merg cu gura ușor întredeschisă, cum ți-am spus.

Scrisoare către Sim (undeva prin 2006)

Sunt de ieri, nu de azi. Azi nu ştiu cine sunt dar o să ştiu mâine, când am să privesc înapoi la cine am fost azi.

Nisipul e de azi. Nisipul e în fiecare zi de azi.

Țiganul e mort, aşa cum le stă bine ţiganilor.

L-am visat pe Dumnezeu azinoapte. E prima oară de când sunt când Îl visez pe Dumnezeu.

Se facea. (ce-mi place expresia asta "se facea") Se facea că ajunsesem la începuturile lumii, lumii ăsteia, iar Dumnezeu era ca un fel de nămol alb şi uscat care curgea din cer şi se întărea ca o pulă imensă pe nişte sârme.

Pe lângă nămolu' alb curgea din cer şi un fel de zeamă maronie, cam ca zahărul ars, aşa.

Cu zeama asta ne dădeam toţi pe faţă, în timp ce curgea din cer, ca într-un ritual păgân.

La început m-am simțit stânjenit, nelalocul meu, dar uşor, uşor, m-am obişnuit. Mi-era frică să nu mă drogheze zeama aia.

Pe drumu' către locu' ăsta (locu' era pe un varf de munte) am trecut pe lângă un fel de sate părăsite.

Satele erau miniaturale. Erau aşa de mici încat le priveam turlele bisericilor de sus şi mă gândeam: "cât or săpa ăştia ca să dea de apă".

Dumnezeu venea o data pe an aici, sub forma ploii de nămol şi zeamă. O slujitoare a templului, sau ce era locu ăla, mi-a zis ca anu' trecut Dumnezeu a venit mult mai hotarat şi mai puternic decât anu' ăsta.

Nu prea am înţeles mare lucru din visul meu. Dar înclin să cred ca cineva, acolo sus, îmi bate obrazu'.

P.S.

Dumnica în care te vei duce la biserică ia-mă şi pe mine, te rog!

Cu drag, Dan.

Despre copii

Nu ţi se pare ridicol?
Un gând ca ăsta, pe care-l ai acum.
Ce cauţi tu, nu stă’n statui,
Argintul viu nu are nume.
Aurolacii se caţără pe munţi pe care noi nu dăm 2 lei.

Noi nu mai dăm de pomană demult.

O muie, din când în când,
Şi aia pe fugă.

Trişti ca oamenii de supământ* dimineaţa.

Ce dacă dracii dansează,
Ar trebui să mă simt complexat?
Nunta asta e moarta. Toate sunt.
Copiii sclipesc în sânge, ce dacă Sile a fost copil?

Nu au o scuză.

Copiii.


*o chestiune metropolitană

Muia lu' Făt Frumos

18.11.2006

Ce e muie? Crezi că dacă-ntorci privirea, n-o să te mai doară?
Tot ce-ai furat ca zahăru-n mare se topeşte.
Rămâne... doar gustu' de pişat.
Ca la-nceput.
Nu te speria. Sau sperie-te! Îţi va trece :(
Eşti necesar. Te izbăveşti fără să ştii.
Prin odraslă.
Te salutăm din mers.
Sugi pula!
Drumuri noi se deschid ca-ntr-o poveste.
O poveste cu zmei învinşi demult.

[+/-] afişează/închide

Samson şi Dalila

02.10.2006

Dorm. Dorm şi ştiu că dorm. De unde ştiu că dorm? Ştiu pentru că nu sunt în patul meu, sunt în patul copilăriei mele. Sunt în Hulubeşti în casa bunicilor mei, prin urmare dorm şi visez că dorm pentru că eu sunt în casa mea acum şi chiar dacă aş fi in casa de la ţară multe s-au schimbat în 20 de ani. Acum nimic nu mai arată ca-n visul meu.
Dorm în camera mare, în tindă cum îi spunem noi. Ceva mă trezeşte ca o nelinişte. Mă uit împrejur atent. Este întuneric dar luna aruncă o lumină stinsă care nu lasă întunericul să fie întreg. Sunt umbre nefireşti şi mişcătoare atunci când nu le privesc decât cu coada ochiului. Încremenesc în loc când îmi aţintesc privirea pe ele.
Casa asta a fost ridicată din temelii de tataia Radu cu mult timp înainte de a mă naşte eu. Peretele dinspre curte e făcut din 3 uşi de stică alăturate, cu rame late, din lemn. Prin geamuri parcă umbrele au mai mult curaj. Se mişcă nu doar atunci când le prind cu coada ochiului, se mişcă neclar şi când ma uit drept la ele. Se topesc şi se scurg unele-ntr-altele căutând parcă să se materializeze deasupra clanţei, să prindă astfel putere să deschidă uşa cu rame late şi să rupă zăgazul dintre lumi ce le ţine departe de mine. Se năpustesc mereu, unele-ntraltele, şi se tot destramă pe margini ca să se strângă iar parcă mai închegat de fiecare dată. Aerul din cameră începe să fie lăptos. Fiecare respiraţie îmi zgârie plămânii acum.

Dar eu nu mă tem. Nu. Ştiu că dorm şi că visez un vis urât. Aş vrea să mă trezesc din el dar nu pot. Oricât de tare m-aş concentra visu’ îşi urmează cursul nepăsător de parcă ar avea voiţă şi conştiinţă proprie. Şi nu numai atât, visul ăsta ştie că îl cunosc, e doar visul meu. Ştie că ştiu că visez. Ştie că eu sunt creatorul lui şi că ştiu asta. Dar pare să nu-i pese. E ca un adolescent care-l urăşte pe Dumnezeu pentru că i-a luat părinţii lăsându-l să se usuce în lumea asta ca un pom cu rădăcinile tăiate. Se ştie nedorit dar se înverşunează să termine ce are de spus înainte de a pleca. Umbrele îşi urmează lupta cu clanţa ca valurile mării în iernile foarte reci, atunci când încep să îngheţe.

M-am săturat de visul ăsta. E ridicol. Nu îl vreau. Mă ridic şi mă apropii de clanţă. Celelalte umbre, cele din cameră au început să prindă mai multă viaţă, încearcă să-mi distragă atenţia, să mă facă să renunţ, să mă opresc. Dar nu. Sunt hotărât să închei acest vis ridicol şi încăpăţânat care s-a strecurat stângaci printre amintirile mele şi acum tropaie grosolan stricându-mi somnul.

Un vis care a ratat la mustaţă calificarea pentru poziţia de coşmar. Dacă era destul de abil să nu-mi încurce etapele vieţii şi nu poziţiona decorul în fragedă copilărie ci undeva mai aproape de prezent se califica fără doar şi poate. Dar aşa… Aşa că îşi merită soarta, voi deschide uşa asta cu rame late ale cărei geamuri le-am spart de nenumărate ori de-a lungul timpului. Am s-o deschid şi am să râd, am să muşc din umbrele astea care îmi gonesc odihna, am să le muşc de faţă dacă au vreuna iar dacă nu am să le scuip. Se vor destrâma jalnice la picoarele mele se vor târâ afară ridicole ca nişte târfe ridicate de gabori de la locul faptei.

Simt clanţa rece în mână şi mă gândesc câtă risipă de energie. Un vis care a făcut atâtea eforturi să fie şi el un coşmar. Aşa o rezoluţie a imaginii la o luminozitate atât de slabă, plus simţuri tactile aşa de limpezi în zadar. Nu ştiu pe unde am citit sau m-or fi învăţat la şcoală, Dumnezeu ştie, dar ştiu că atunci când visezi creierul face ordine în informaţiile asimilate în ultima vreme. Cred că numai căcat a asimilat creierul meu dacă nu e în stare să regizeze un amârât de coşmar ca lumea.

Mă consolez cu gândul că măcar nu are sonor. Bine că n-a irosit şi bunatate de stereo doubly surround axat pe bormaşina vreunui vecin sonat sau spart, gresie/faianţă, reparat lift, plâns de copil sau de nevastă batută sau mai ştiu eu ce alt eveniment din mediu’ înconjurător care asigură de obicei suportul audio pentru un coşmar decent.

Apăs în morţii mă-si pe ea de clanţă rece şi deschid brusc uşa de sticlă cu rame late. O deschid ferm, hotărât, cu curajul omului care ştie că e doar un vis. O deschid sfidător, curios şi obraznic doar cu o urmă de teamă. O urmă foarte vaga de teamă izvorâtă din cine ştie ce colţişor iraţional al fiinţei mele.
Muntele de umbre vii, că asta era dincolo de uşă, un munte de umbre mişcătoare şi reci se prăvăleşte peste mine asfixiindu-mă. Mă înec în miliarde de umbre reci care mi se scurg pe trup.

Mă trezesc. Sudori reci au inflorit pe faţa mea. Mi le şterg şi răsuflu uşurat. Ce căcat de vis. Şi ce sperietură aiurea.
Stau câteva secunde şi îmi ascult inima cum se potoleşte încet, încet din galopul nebun în care o luase la fugă. Ea nu prea credea că-i doar un vis. Ştii cum sunt inimile, se impresionează uşor.

Ce-o fi vrut să-nsemne? Sunt superstiţios în privinţa visurilor de când a murit tataia Nicu, Dumnezeu să-l odihnească. Eram copil, 7-8 ani dormeam în braţele lui şi am visat că murea încătuşat într-un coşciug din spini. Un coşmar foarte urât pentru orice vâstă, cu atât mai mult pentru una ca mea. M-am trezit plângând cu sughiţuiri. Toată familia s-a adunat în jurul meu căutând să mă liniştească. Bunicul încearcă să gonească drăcuşorul neastâmpărat care şi-a vârât coada să-mi tulbure somnul, îmi mângâie părul şi-mi spune una dintre poveştile preferate trăite de el în război.

N-am vrut să le spun ce anume am visat. Credeam că dacă voi păstra secretul cumplitului vis, coşmarul respectiv va rămâne încătuşat pentru veşnicie într-un ungher al memoriei mele. Nici nu vroiam să-l supăr, destul îl supăram peste zi cu toate năzbâtiile mele. La o lună după acel coşmar bunicul meu s-a stins. Poate dacă îi spuneam atunci despre acel vis ar fi ştiut şi n-ar mai fi murit. Şi poate astăzi când încerc să-mi amintesc detalii uitate despre poveştile din război l-aş fi putut întreba şi m-ar fi lămurit.

M-am liniştit acum. Îmi alung ultimile îndoieli ciupindu-mă de mână. O simt cam amorţită, cred că am dormit iar peste ea. Acum că nu-mi mai aud inima e o linişte de-mi ţiuie urechile şi beznă grea. Cunosc casa părinţilor mei cu ochii închişi. "Fie bezna cât de grea/ tot mai tare-i mintea mea!" Hehe. Mă ridic din pat şi mă-ndrept către uşă. O să beau un pahar cu apă rece şi-o să mă spăl pe faţă. Nu cred că voi putea adormi la loc. Poate citesc ceva.
Nu aprind lumina pentru că e prea puternică şi-or să mă doară ochii. Am să o iau uşor, întâi cu neonul de la baie.

O întrebare ca un pumnal mi se înfige în piept în timp ce răceala clanţei îmi înfioară palma.
"Ce caut eu în casa alor mei?" Nu-mi amintesc să fi venit aici. Poate e tata iar de gardă şi m-o fi sunat mama să dorm la ei în noaptea asta ca-n alte dăţi. Dar de ce nu-mi amintesc nimic?
Deschid uşa nesigur şi prin crăpătura care se naşte miliarde de umbre groase, rele şi reci îmi întă-n carne, mă răscolesc, mă ucid.

Mă trezesc iar. Sau nu?
Stau în capu’ oaselor în pat la mine-n casă de data asta. Sunt leoarcă de sudoare crudă. Mă simt ca şi când aş avea febră. Ochii îmi ard, buzele le simt uscate. Privirea o ţin pironită pe geamul mat al uşii care dă în hol. Nimic nu se clinteşte. E linişte. Nu-mi aud nici inima care îmi sparge pieptul, nici respiraţia nici gândurile. E linişte. Prea linişte.
De ce n-aud nici o maşină trecând pe bulevard? Ahh uite că tocmai a trecut una.
De ce e uşa asta închisă, n-o închid de obicei. Dar nu e închisă, dacă mă uit atent e întredeschisă.

Rămân aşa pentru nu ştiu cât timp cu mintea goală de orice gând. Mintea goală începe să se întunece ca o zi de început de primăvară pe munte, înaintea furtunii. Între întunericul de afară şi întunericul di-năuntru rămân eu. Sunt o coajă de nucă cu miezul putrezit. Ascund întunericul şi putregaiul din mine de întunericul şi minciuna de afară şi mă ţin tare. Sunt o coajă de nucă al cărei miez avea odată circumvoluţiuni precum un creier. Un creier cu care simţeam lumea de afară. O lume limpede cu sonor, cu gusturi şi mirosuri felurite. Şi cu culori.
Ce caraghios. De ce mă-nverşunez atât să fiu o coajă de nucă? De ce nu las miezul mucegăit dinăuntru să se contopească cu restu' negurii d-afară?
Nu ştiu.

Gândul ăsta m-a epuizat şi m-a afundat într-un somn adânc. Un somn de prunc.
Dorm o eternitate de linişte. Dorm ca şi când nimic n-a existat vreodată şi nimic niciodată nu va fi sa fie. Şi toată întinderea asta de lipsă de sens e spartă în cioburi mici precum geamul mat de la uşa camerei mele. Din geam rămâne un singur ciob mare şi diform care cade şi el, într-un târziu, cu încetinitoru’. Mi se înfige în piciorul drept până la os. Dar nu mă doare.
În uşă stă cineva. Ce curios, în uşa mea nimeni n-a mai stat niciodată cu toporul în mână.

- Aici e!

Sunetele astea familiare într-un fel ciudat şi străinii care intră în casă tot mai mulţi şi fără chipuri, doar cu palme uriaşe, noduroase umede şi groteşti pe care mi le aşează reci peste ochi şi peste gură. Peste urechi, peste nas, care mă apasă pe gât care nu mă lasă să simt.
Hehe. Îmi înghit saliva acră cu gustu pielii lor jilave şi mormăi înăbuşit în timp ce mor încă o dată nesigur dacă va fi ultima oară:

- Fraierilor, sugeţi pula! Oricum nu mai simţeam nimic demult!



[+/-] afişează/închide

Te rog frumos să nu mă rogi nimic!

22052006">

22.05.2006

Piatra cubică străluceşte altfel în lumina felinarelor. Ploaia de mai devreme a împrospătat aerul. E placut. Pe Tzacă îl cunosc de un an şi ceva, biserica de pe strada pe care stă o ştiu însă de pe vremea liceului. Observă că o privesc cu drag:

- Ce mă, şi ţie îţi răspunde Dumnezeu când îi vorbeşti?
- Hehe, da Tzăcăneală! Ce, eşti gelos, credeai că eşti singuru’?
- Băi pulă, stai liniştit că mi-a venit inima la loc, credeam că-s eu nebun.

Noaptea, biserica e închisă. Poţi să strângi în pumni, cât poţi de tare, grilajul porţii care dă din stradă în curte, poţi să-ţi încleştezi mâinile pe zăbrele până simţi cum rugina îţi pătrunde în carne. E voie. Poţi, dacă ai destul curaj, să ridici privirea, spre turlă. Poţi să-I vorbeşti.

- Ce, te-a văzut cineva şi ţi-a zis ceva?
- O babă, acu’ vreo lună, de la balconu’ ăla, n-avea somn, săraca. (îmi arată spre blocul care mărgineşte grădina bisericii)
- Plângeai?
- Ia mai dute bă-n pizda mă-ti! Ce-s cu întrebările astea pă capu’ tău!?
- Ho, nebune, gata! Ce ţi-a zis baba?
- (iritat) N-a zis nimic, când a vazut că mă uit la ea s-a tras înapoi şi a-nchis geamu’. Ce era să zică!?

Chiar aşa, ce ar fi putut să zică? Când eram puştan, am pus o colegă să-mi arate ţâţele, într-o scară de bloc, fata înţelegătoare, Monica o chema, mi le-a arătat, apoi s-a acoperit, s-a înroşit şi mi-a zis că se uită cineva la noi. Câteva etaje mai sus, o bătrânică ne privea prin spaţiul dintre scări, rezemată de balustradă. I-am zâmbit şi i-am facut cu mâna. Băbuţa a mai stat, preţ de câteva secunde, a zâmbit, apoi a plecat. Dacă baba mea n-a zis nimic, de ce ar fi spus a lu’ Tzacă ceva?

- De ce te certai cu Dumnezeu?
- Nu mă certam, Îi ceream lămuriri...
- Ohh.
- Da’ tu?
- (stânjenit) Eu-L rog, de obicei, să-mi răspundă.

Linişte şi umbre lungi se întind înaintea noastră, pe piatra cubică, umedă şi strălucitoare, în timp ce ne îndepărtăm de locul în care o babă i-a lăsat pe Tzacă, rugina din palmele lui şi pe Dumnezeu în pace, fără să le zică nimic.

22052006')">
[+/-] afişează/închide

+ Scafandru' înaripat

12.05.2006.

Sunt în Piaţa Sf. Vineri, strivesc cu pumnii frustrări, gelozii, trecut. Botez cu sânge revoluţia care începe. Nu îmi mai e nici silă, nici milă, nici frică de mine. Sunt doar curios.

Sunt în desfrâu, mă răzbun pe lanţurile care mă leagă. Sfâşii prietenii, haine, voinţă, trup de femeie. Îmi arăt colţii, în zâmbet, pe fugă. Linişte.

Sunt în Vama Veche, amestec trăiri, mă joc cu culori în mirosuri scumpe de alcoale fine. Ursus.

Înfig drapelu’n tine! E ziua mea.

Sunt in Mizil. Port steagu' in fruntea cortegiului funerar. O conduc pe Cristinuţa pe ultimul drum. Un cerşetor se oferă să ducă steagu 'napoi, la biserică, dacă-i dau ştergaru'.

Sunt în biserica Domniţa Bălaşa. O privesc în ochi, într-o icoană, pe Sfânta Fecioară. Gogan se’nsoara, prima oară. Ea nu se uită la mine, nu mă-nsor eu. Plouă iar.

Sunt pe malu’ Cociocului, mă oglindesc în el. Apă murdară. Acasă, pe dulap, am o sticluţă cu apă sfinţită adusă de mama, de Paşti. Nu pot să mă privesc în ea. Nu-ncap!

Sunt în aşteptare. Ştiu că trebuie să sune ceasu' să mă trezesc. Azi am atâtea de făcut! Numar în gând.

Tu numeri să te trezeşti sau doar s-adormi?

[+/-] afişează/închide

Dumnezeu ne priveşte prin ochi de câine

Când nimeresc cu marginea toporului în buştean, ca acum, încheietura îmi zvâcneşte dureros. Înjur, aşez buşteanul la loc pe buturugă şi ridic din nou toporul, de data asta voi fi atent, nu voi lăsa gândurile să-mi zboare aiurea din nou.

E 1987 iarna, în curtea bunicilor mei.

Vreau să fiu un bărbat puternic când o să mă fac mare. Ştiu să sparg lemne, tataia m-a învăţat, când ridic toporul las mâna să-mi alunece spre jumătatea cozii, pentru a-l ridica mai uşor, până sus, deasupra capului, apoi îmi retrag mâna lângă cealaltă în vârful cozii, pentru a mări pârghia.

Sunete seci de lemne sparte, sunete înfundate de topor înfipt adânc în buştean care nu vrea să crape şi-ncheieturi care dor.

Câinele, Tarzan tremură la câţiva metri mai încolo, lângă mărul sălbatic unde îşi are culcuş, sub grămada de lemne.

Aveam 6-7 ani când l-am ales, dintr-o căţea de la Petre al lu’ Piţurcă, avea labele late şi era negru-n ceru’ gurii – semne că va fi un câine mare şi rău.

Un ghemotoc de blană care ma privea nedumerit şi neîncrezător, neştiind că urma să mă însoţească pe cărările copilăriei, colorându-le.

Începutul şcolii a însemnat desparţirea de lumea satului, de fapt de tot ceea ce eram. Locul unde până ieri fusese acasă acum era la ţară.

Merg numai în vizită, în vacanţe şi, rareori, Dumnica. Tarzan a crescut, nu cred că mă uitase. Ne-am schimbat amândoi, el e mare şi negru’n ceru gurii, eu am învaţat să scriu şi să vorbesc englezeşte.

Tremură acum, când eu sparg lemne. L-am gâdilat cu un an în urmă, m-a mârâit şi a-ncercat să mă muşte de picior. Uitase să se joace. M-am speriat, m-am simţit trădat şi l-am bătut cumplit. Am rupt un arac pe spinarea lui.

Tremură şi se strânge în el la fiecare sunet sec făcut de topor în buturugă.

Când am înţeles, mi s-a făcut silă de mine. Las toporul de-o parte şi mă apropii de el, încerc să-l mângâi cerându-i, din priviri, iertare.

Nu mă mai priveşte nedumerit, doar neîncrezător.

Convulsii

21.02.2006

"... uite ca am gasit un surogat al existentzei suficient de bun ... poate prea bun ... daca nu cumva mai bun decat realitatea ... wow. ... cam asta ar fi motivul pt care nu prea mai sunt ... " de Azrael *

- Ce faci labă?
- 'neaţa! (casc)
- Ştiu că o sa fie o surpriză pentru tine, dar "dimineaţa" (..) a facut-o Altu'!
- Hehe! (fără chef)

- Pizdăăăăăăăăăăăăăăă! M-am gândit să te fut, ce zici?
- Pas.
- Măcar un cip?
- Doar o muie, la limită!

- Ce ţi-a venit fă, aseară?
- Nu mai joc fă. Gata! Eu nu-s omu' să joace omeneşte. Vreau şi eu maşină să conduc şi salariu şi p-ormă 'om vedea. Întâi astea două p-ormă "gioace"!
- (râde) Ce prostălău! Ce treabă are mă una cu alta? Tu eşti student, ce să ai maşina şi salar'!?
- Da, dar prostălăul care-l îl vezi nu e prostălău' de rând.
- Când termini o să ai.
- El este prostălău' Ţării Româneşti! Hehe. (trist)
- O sa fiu şef...
- Şef dă ce mă? Dă raion?
- E un link * amuzant, trimis de Matrix.
- A da, îl ştiu. Hehe.
- Măi, eu nu am probleme pentru că nu te mai joci tu, poţi să faci ce vrei, în ceea ce mă priveşte mă descurc fără tine, că îmi place sau nu, asta e.
- Altceva... decizia ta. Ştii că o respect mereu dacă e luată cu cap. Acum nu este, nu faci ceva ce te caracterizează.
- Hehe! (răutăcios)
- Nu că renunţi la joc, mă refer la stilul de viaţă. Atitudinea ta faţă de Katika este, însă, tare dubioasă.
- Cum pula mea, poate cineva s-aprecieze lucrurile care mă caracterizeaza pe mine, cu pretenţia de a fi obiectiv!?
- Beşi d-aici cu morala creştină!
- Nu e bă morală creştină deloc, e doar o constatare asupra unui raţionament "de doi lei".
- Ceea ce te caracterizează este, să spunem, ceea ce eu cred că sunt lucrurile care au rămas constante de când te cunosc, în ceea ce te priveşte.
- Bleah!
- Deci nu e vorba despre un raţionament "de doi lei", e vorba de lucrurile în care ai crezut.
- S-a trezit parapsihologu' lu' peşte! Încercarea de a mă convinge sa fiu un Antipa 2 mă măguleşte, dar nu se poate Andrei. Fiecare dintre noi îşi găseşte de unu' singur pasu-n faţă. Tu ai un anumit caracter, o anumită personalitate, eu alta. Eu nu pot face lucrurile temperat, ca tine. În concluzie se impun măsuri radicale. Simplu.
Cât despre atitudinea mea faţă de Katika, îmi doresc să fie una de grijă. Încerc să îmi schimb priorităţile, să pun în prim plan şi ce vrea ea, şi ce contează pentru ea pă lumea asta. Nu pot trăi la nesfârşit ca o vită.
- ...târziu!
- Ca un porc preocupat doar să scurme-n noroi şi să se-ngraşe.
- Pe Katika ai pierdut-o tată.
- Hehe! (îngrijorat)
- Eu sunt ultima persoană care să considere că nu e cazul să îţi schimbi viaţa, dar să petreci în bodegi cu Katika şi să vă îmbătaţi nu e schimb de priorităţi, în accepţiunea a ceea ce înţelegi tu prin "schimb de priorităţi".
- Asta e o reprezentare extrem de nerealistă despre mine.
- Iar dacă nu crezi că ai pierdut-o pe Katika, eşti lejer naiv.
- Mă rog, ţi-am zis, nu mai judeca lucrurile prin prisma ta, a existenţei tale.
- Nu le judec fată, că atunci aş putea zice ca nu ai pierdut-o, că nevastă-mea e altfel.
- În privinţa "pierderii" nu te complace doar la a arunca verdicte, concluzii.
- Dară Katika e infit mai sălbatică şi mai greu de controlat.
- Argumentează-le!
- Asta e relativ simplu, dar ar fi urât să arunc argumete evidente şi naşpa... Cel mai simplu ar fi să ne vedem. Să discutăm. Aşa ceva nu poţi vorbi pe messenger.

* click pentru a vedea originalul

[+/-] afişează/închide

11.002

06.02.2006

- Mă doare mâna, m-ai bătut...
- Ţi-ai rupt mâna? Dacă eşti prost!
- Lasă, că mi-a zis Aze că m-ai bătut tu!
- Cred că trebuie s-o pui în ghips, m-am uitat azi dimineaţă, în timp ce dormeai şi era umflată. Ai dat cu ea în perete stupid.
- De ce m-ai bătut?
- Iar mie şi soră-mi ne-ai zis să ne ducem la dracu.
- Nu e adevărat!
- Apoi te-ai gândit, probabil, că e prea cald acolo şi ne-ai zis să plecăm afară. Ei nu, ia întreab-o?
- Am întrebat-o şi zice că nu e adevărat.
- Ei nu.
- M-ai bătut, te spun lu' mama!
- Te menajează... Tu nu mai ţii minte că ai dat cu pumnul în perete? Pe bune acum.
- I-ai zis tu Azei că v-am dat afară?
- Eu zic s-o iei mai moale cu alcoolul.
- Eu, ei nu i-am zis nimic în faţă.
- Mi-ai zis mie.
- Ai băgat vreo 4 pahare de rom şi unul de vodcă.
- Or avea oamenii motive să bea, mai ştii?
- Şi e de-ajuns, ai zis zilele trecute că o sa bei mai puţin.
- Păi n-ai zis că am băut doar 4 pahare de rom şi 1 de votcă? Asta e mai puţin ca înainte nu?
- Alcoolul n-are nici un motiv decât prostia. Te omor dacă îmi mai faci spectacole din astea de faţă cu soră-mea! Sau plec, alegi.
- Pleci sau? Alegerea presupune 2 termeni pă puţin...
- M-ai tampit cu scandalurile astea!
- 2 opţiuni
- ... Sau îţi dau foc la casă!
- Eu zic să pleci.
- Atunci plec. Şi-aşa că mi-ai zis de 11.000 de ori aseară să plec.
- 11.001 acum.
- Atunci plec! După ce pleacă sora-mea plec şi eu.
- De fapt 11.002 ca sa fiu un pic mai clar.
- Aşa rămâne.
- Ai găsit soluţia!
- E singura.
- Îţi vei putea trăi libertatea aşa cum îţi doreşti. În braţele cui îţi doreşti, în felul ăsta poate mă vei elibera şi pe mine şi, cine ştie, poate am sa beau mai puţin odată eliberat.
- Să te eliberez? De ce să te eliberez?... Dacă asta vrei, aseară mi-ai zis că te-ai vindecat, că nu-ţi mai pasă.
-Problemele noastre cred că au escaladat zone foarte urâte.
- Bănuiesc că ăsta e următorul pas.
- Ai făcut lucruri pe care oricât aş' încerca eu să mă amăgesc nu le pot uita/ierta.
- Suntem chit.
- Nu. Eu nu văd lucrurile în termeni de plată. Nu e vorba de chit.
- Ba da!
- E vorba despre raportare la o relaţie, la o fiinţă pe care, cel puţin teoretic se presupune că o iubeşti.
- "cel puţin teoretic"?
- Atunci când rămâi agăţat într-o relaţie ca să ajungi chit e jalnic.
- Hai lasă-mă!
- ... asta încerc, draga mea, să te las.
- Eu n-am rămas agaţată în nimic, eu chiar vreau să refac relaţia dar nu o pot reface singură. Dan, eu nu mă opun deciziilor tale, n-am cum.
- Hehe, tocmai tu!? Asta e, într-adevăr ceva nou: Cătălina n-are cum să se opună cuiva! Draga mea nu mă/te minţi, îţi convine, îţi place să ieşi din relaţia asta fără mustrări de conştiinţă, aşa că în felul ăsta "Dan, eu nu mă opun deciziilor tale, n-am cum" are înţeles explicit. (..) Am dormit mult prea mult timp.
- Eu nu vreau să plec, dar dacă mă alungi? Tu vrei să plec?
- Până de curând te iubeam, acum te şi urăsc.
- Auzi, te joci cu mine!
- Sunt clipe în care te urăsc mai mult decât te iubesc.
- M-ai făcut să te iubesc ca la început apoi m-ai terfelit iar, cum ai făcut şi la început. De asta mi-era frică. Şi asta eram sigură că o să se întâmple.
- "terfelit"!?
- Acum poţi fi convins că te urăsc din nou. Da aşa cum ai făcut la început.
- "ura" ta are înţeles de moft de copil mic.
- Acum ai văzut că m-ai făcut să mă deschid din nou şi ai dat lovitura sub centură.
- Eu sunt singuru' care traieşte sentimentul ăsta în adevaratu' lui înţeles.
- Mă confunzi cu nepoata vecinei, mamă!
- !? Vecina noastră are o nepoată? (..) Cât egoism... "terfelit" se cheamă două vorbe ale unui om rupt de beat, nu îmbrăţişări şi săruturi ale altor bărbaţi, nu întâlniri programate în mod deliberat şi gingăşii cu alţi bărbaţi. Ohh nu, alea nu-s în nici un caz, în sfera verbului "a terfeli". (..) Iartă-mă, draga mea, că am terfelit un pic relaţia noastră cristalină, aşa de dimineaţă, dar eram posomorât că nu-mi băusem cafeaua.

- Ai uitat tăvălit pe plajă cu Berta.
- Ohh da, asta şi faptul că am omorât o libelulă când eram ceva mai mic.
- Şi nopţi de heroes la videochat şi "morţii mă-tii, mi-ai omorât eroul"
- Da... m-ai convis, sunt VINOVAT! Deci "a terfeli" o relaţie este atunci când beat te laşi învârtit de-o muiere în timp ce sufletul şi mintea îţi sunt măcinate de poezii de vickingi şi de telefoane nocturne, "a terfeli" e când înjuri un alt copil că ţi-a stricat jucăriile, eroii, a terfeli e când întârzii şi când omori o libelulă. Am înţeles, mulţumesc. Nu ştiam, credeam că are un alt înţeles.
- Mă faci să râd. Te simţi bine crezând ca eu sunt vinovată. O. k. simte-te bine şi împăcat
- Crede-mă e atât de mult timp de când nu am mai simţit asta încât nu cred că se poate discuta despre aşa ceva acum (..) Acum, că tot ai dat cu presupusul, mă simt ca un om bolnav, ca un om bolnav de foarte mult timp de o boala care nu trece. Îmi analizez, îmi studiez, îmi savurez, mă înec în boala asta. A şters tot. TOT ce aveam. Au mai rămas doar umbre şi imagini despre mine copil, atât de departe acum. Patetic... Stau şi mă gândesc cateodată...

- Orice ai spune...
- Nu ştiu să fac compromisuri şi d-aia mi-e frig mereu.
- Poate dacă ţi-ar păsa, nu ţi-ar mai fi aşa de frig!
[+/-] afişează/închide

Sărut mâna!

19.02.2005

- Azi îl îngroapă pă naşu. Vezi şi tu, până-n prânz, să ajungi la biserică.
- La care?
- La aia din sat.
- Bine tată, o să vin. Tu pleci acum?
- Da, să vii că e păcat să nu vii. Te-a năşit şi ştii că i-ai fost drag!
- Vin mă, n-auzi că vin! De câte ori vrei să-ţi zic!? (...) Până la ce oră crezi c-o să ţină? În receptor se aude ton de ocupat, Doamne ce mă poate enerva cu stilu' ăsta de a termina o discuţie d-ampulea, aşa fără " papa", fără "salut" sau "la revedere". Mă trezesc vorbind de unu singur în receptor.

Deci azi îl îngroapă, mă deranjează faptu' că a insistat să merg. Mergeam oricum. De ce trebuia el să insiste? Are talentu', maxim, de a mă face să mă simt de căcat.
Ce fac!? Sunt cu faţa plină de spumă, gata să mă bărbieresc. Mă şterg. Azi port doliu.

- Ce faci mă finicule?
- Uite bine! M-a trimis tataia cu oile la păscut.
- De ce mă finicule? Nu le mai dă la cioban?
- Ba le dă, da' nu ştiu ce-a păţit ciobanu' că de ieri n-a mai venit.
- O fi fugit! râde, un râs sănătos, molipsitor. Şi te-a trimis pă tine, ai?
- Păi pă cine?
- Nu ţi-e frică, ţie, singur pă câmpurile astea p-aici. Dacă vine vreunu şi-ţi fură oile?
- 'ai bre naşule, matale râzi de mine, cin' să vină?
- Nu râd finicule, cum să râd. Are încredere în tine ăla bătrânu înseamnă. Te-ai făcut băiat mare acum. Câţi ani ai?
- Doişpe ani, merg pe treişpe!
- Mulţi înainte, finicule, mulţi înainte! Tac-tu ce face, e bine? Fina?
- Sunt bine toţi, mulţumesc! Cu munca.

Bucureştiul rămâne în urmă. Acum se circulă mai uşor, au lăţit şoseaua, nu zic, e bine da' mie mi-e dor de pomii care treceau repede pe lângă fereastra maşinii. Satele sunt din ce în ce mai sărace pe măsură ce mă îndepărtez de capitală.

- Nu şti finule, cum erau satele astea când eram eu tânăr!
- Cum erau?
- Erau vai de ele! Casele erau din chirpici, gardurile din cotoare de rază (floarea soarelui) şi oamenii...
- Ce e cu oamenii?
- Oamenii erau urâţi! Nu ca acum. Râd.
- Nu râde finule că aşa e cum îţi spun eu!
- Cum aşa?
- Oamenii erau urâţi. Păi de unde să fie frumoşi!? Da' odată cu satele s-au mai spălat şi ei... Femeile de prin satele astea strângeau şi se duceau cu lapte, cu brânză şi cu zarzavaturi din uşă-n uşă la boieri în Bucureşti să le vândă. Din când în când se mai nimerea cât-un boier mai milostiv şi le primea în casă. Râde cu subînţeles. Şi uite aşa s-au născut copii mai bălai, mai frumoşi, mai isprăviţi. S-a primenit sângele.

Aproape am ajuns, trec prin pădure înainte de a intra în sat, drumul e desfundat. Pădurile astea care înconjoară satul sunt tot ce-a mai rămas din Codrii Vlăsiei d-altădată. A nins, a dat soarele şi miroase a scoarţă de copac umed şi a noroi.

- Tu eşti finule? Stai că viu acu'! Nia! Ai dracu câini! Nia n-auzi! Aruncă cu un lemn după ei.
- Ce faci naşule? Bine te-am găsit!
- Bine ai venit, finule! Ai venit cu plocon! Pofteşte-n casă, p-aici finule, p-aici. Leano! Leano, m-auzi!? Vino fă-ncoa' c-a venit finicu, ia.

Respect. da asta e, respect. Nu... E mai mult decât atât, e identitate.

- Ştii finule că eu am vrut să te botez după tata!
- Păi nu m-ai botezat după el? Că eu aşa ştiu.
- Nu, că n-a vrut fina, mă-ta de, că nu i-a plăcut cum suna numele.
- De ce zici, că Adrian e numele pe care-l port după naşu ăl bătrân nu?
- Da şi nu, vezi tu, pă tata-l chema Androne.
- Aa...
- Uite, la sor-ta n-a mai zis nimic o cheamă ca pe fi-mea.
- Bine mă naşule, nu trebuie să pui la suflet că dacă voi avea vreun băiat o să-l botez după matale. Râde.

Biserica, a fost renovată de câţiva ani şi tabla cu care sunt acoperite turlele n-a apucat să se mătuiască, străluceşte. În curtea bisericii, pe crucea monument în amintirea soldaţilor care-au căzut în primu' sunt săpate nume.
Sunt nume din neamu' naşului şi din neamu' meu. Străbunica îmi povestea, Dumnezeu s-o odihnească, că ea aşa a apucat - oamenii din neamu' ăsta au fost naşii noştri mereu.

- Sărut mâna, naşule!
- Rămâi cu bine, finicule.

[+/-] afişează/închide

Probleme în paradisu' cu miros de ghiocei

31.12.2004

- Ai promis că pui bec în debara.
- Îl pun acum!
- Ia-l p-ăla din baie. Nu, ia-l p-ăla din bucătărie!
- Hai Cătălina, hotărăşte-te că întârzii şi azi am pacient!
- Ai pacient!? Pe cine?
- Un moş, nu ştiu cum îl cheamă.
- Ce îi faci?
- Trebuie protezat, azi îi curăţ canalele.
- E primul tău pacient, cum sună: "primul pacient". (râde) Ai mai făcut aşa ceva?

- Da, dar numai pe dinţi extraşi, e prima oară pe pacient.
- D-aia te-ai bărbierit, te-ai făcut băiat frumos? Ai grijă cum dai din mâinile alea, să nu-l omori pe săracu’ moş!

Nu mă bărbierisem pentru că aveam pacient, sau poate mă cunoaşte mai bine decât îmi convine mie sa accept? Îmi place că e atentă cu toate nimicurile astea.

Deşurubez becul din bucătărie, ştiu că o să uit să cumpăr alt bec aşa cum am uitat să cumpăr atunci când trebuia să-l iau pentru debara. În debara e beznă.

- Ahhh! ( durere ascuţită îmi fulgeră prin cap) Futu-ţi becu Lu’ Cristos! Cu cine te-a inventat!
- Ce ai păţit?

Nu îi răspund, sunt plin de draci şi de sânge. Mă duc să mă uit în oglindă, ea mă priveşte din spate, ridicată pe vârfuri, peste umăr. La rădăcina nasului am o crestătură orizontală, pe toată lăţimea rădăcinii nasului.

Înjurăturile îmi umflă gâtul şi se lovesc în valuri de dinţii încleştaţi. Tac. Dacă nu mi-ar fi cerut să schimb becul ăla nenorocit, n-aş mai avea acum pizda asta pe nas...

Ce vină are ea că sunt eu ciung? Mă spăl.

Imagini cu scene asemănătoare, eu copil în postura ei, tata în postura mea, înjurându-mă de Dumnezei, de mamă, de morţi, de soartă, de tot ce putea să asocieze cu mine în momentele alea, pentru ca după câteva ore să vină să mă împace părându-i, sincer, rău.

Da, am acelaşi temperament ca şi el, aceleaşi porniri, şi cel mai trist, aceleaşi înjurături. Mi-am promis de fiecare dată, fără excepţie, în timp ce mă înjura, eu, niciodată, să nu fac asta. N-am reuşit să-mi respect întotdeauna promisiunea, dar încerc şi mă urăsc când nu reuşesc.

- În ce te-ai tăiat?
- În căcatu' ăla de la pragu' de sus de la debara!
- În ce?
- În ăsta mă, fieru' ăsta care ţine uşile, când se închid, să nu trecă dincolo de prag. Când m-am ridicat pe scaun, nu l-am văzut şi am intrat direct cu nasu-n el.

Atmosfera caldă s-a risipit, sunt nervos, mă gândesc la ce-o să zică colegii de grupă, asistenta, dar mai ales pacientu’ când o să mă vadă cu tăietura asta pe nas. Şi aşa mă lupt cu complexu' că n-am moacă de doctor, fix asta mai îmi trebuia.

Termin de pus becu’.

- Mulţumesc! Să ştii că-mi pare rău că te-ai tăiat.
- N-ai pentru ce! Asta e, trece!
- Ia!.. Să văd!? (mă aplec, ea mă examineaza foarte serioasă) Hmm... În ce fel se vede!
- E clar!.. O să mor! (râde) Hai, că mă aşteptă moşu'! Te sărut! Papa!
- La ce oră vii?
- 4-5
- Papa
- Pa

[+/-] afişează/închide

Calcă-mă pe cap!

24.12.2004

- De ce mă strângi în pumnul tău copil frumos? Copil ca tine sunt şi eu, tu nu şti oare, ca-s mic şi eu şi că mă doare?
(râde) –Ce e băieţică te simţi gândac?
- Lângă tine, draga mea, mai ales când mă iei la mişto, mă simt ultimul gândac...
- Ce distrus eşti, te mai şi lauzi că ai făcut atâta şcoală şi tu nu şti nici măcar să scrii corect româneşte!
- Fac greşeli pentru că n-am răbdare, de cele mai multe ori, să recitesc ce am scris...

- Hai lasă, nu-ţi mai căuta justificări, mai bine recunoaşte ca eşti prost şi gata!

(o muşc de umăr, râde, ţipă şi mă împinge)
-Să recunosc că sunt prost zici, da!? (o urmăresc prin casă să o prind în braţe, nu mă lasă, fuge)

- Îţi aduci aminte când ne-am cunoscut, că îmi trimiteai poezii?
- Păi şi acum îţi mai scriu!
- Îmi mai scrii! Nu mi-ai mai scris o poezie de nu mai ţin minte de când! Urâtule!
- Eşti rea... Şi invidioasă!
- Hai că n-am vrut să-ţi zic dar acum chiar m-ai enervat, ai scris într-una din poeziile alea, în care te vroiai sensibil şi romantic "Î-mi" dezlegat!
- Nu te cred!
- Nu? Stai aşa ca ţi-o arăt, că o am p-aici, prin casă, stai puţin.(o caută, o găseşte şi mi-o arată, aşa era!)
- Păi tu nu vezi mă că e un acrostih? Am scris întâi ideea de bază, acrostihul propriu-zis şi pe urmă m-am apucat să completez versurile, d-aia a ramas aşa cu "Î" cratimă "mi" c-am vrut să-l pun în evidenţă!
- Bla, bla, bla! Tu nu ştii să scrii nici cât un copil de clasa a 7-a şi te mai dai şi mare scriitor!

Mi-era o ruşine de-mi doream să se dechidă podeaua sub mine şi să ajung la băbuţa care stă sub noi, să o rup la fugă pe scari până-n stradă, să mă pierd în mulţime, să nu mă recunoască nimeni.

- Calcă-mă pe cap! Calcă-mă pe cap!

Râde, acum câţiva ai am fost la o petrecere unde un fost coleg d-al meu, să-mbătase, se certase cu prietena şi îi mai era şi rău. Sta în picioare în faţa şifonierului deschis, cu capu' culcat într-o parte pe raftul de la şifonier, într-o poziţie tare caraghiosă şi striga cât îl ţineau bojocii: "Să mă calce cineva pe cap să nu mă mai doară! Călcaţi-mă pe cap! Călcaţi-mă pe cap ca pe un gândac! Vă rog, călcaţi-mă pe cap!"

- Ce e băieţică, ţi-e ruşine? (mă mângâie prin păr, nu raspund, sunt supărat)
- Hai nu mai fi supărat, că nu e vina ta! Aşa te-ai născut! (râde, eu îmi întorc faţa, îi dau la o parte mâna din păr)
- Nu mai vorbesc cu tine! Nu ştii să te joci frumos!
- Nu te-ai gândit niciodată că nimic din ce păţim nu e întâmplător? Uite, de exemplu faptu’ că nu-ţi înţelegi scrisu’, de frumos ce scrii, poate că înseamnă ceva, poate că cineva, acolo sus, vrea ca tu să nu mai scrii niciodată nimic! Aşa că nu forţa nota cu calculatoru’ că cine ştie ce păţeşti!

- Bine, hai că plec la heroes! Nu mai scriu nimic! Mulţumită? (acum s-a supărat, i-am promis că nu mă mai duc la Bogumil şi nici nu vreau, de fapt, sa plec dar vreau să mă roage să rămân. Nu îmi spune nimic doar mă priveşte cum mă îmbrac, gândul că s-ar putea să ştie că vreau să mă roage să rămân mă enervează la culme!)
- Pleci undeva în seara asta? (o intreb în timp ce trag geaca pe mine)
- Nu ştiu, s-ar putea. Ce-ţi pasă?
- Mă gândeam că dacă mi se ia de heroes şi-mi tună să ies prin oraş să ştiu unde te găsesc...
- Pe unde ies de obicei, nu ştiu exact acum, îţi trimit un mesaj mai târziu, după ce vorbesc cu fetele.
- Bine. (stau în uşa şi o privesc, înţeleg că n-o să-mi ceară să rămân, mă doare) Pa, vorbim mai încolo...
- Papa!

Închid uşa după mine şi plec, fără nici cea mai mică tragere de inimă, spre Bogumil.

[+/-] afişează/închide