Sărut mâna!

19.02.2005

- Azi îl îngroapă pă naşu. Vezi şi tu, până-n prânz, să ajungi la biserică.
- La care?
- La aia din sat.
- Bine tată, o să vin. Tu pleci acum?
- Da, să vii că e păcat să nu vii. Te-a năşit şi ştii că i-ai fost drag!
- Vin mă, n-auzi că vin! De câte ori vrei să-ţi zic!? (...) Până la ce oră crezi c-o să ţină? În receptor se aude ton de ocupat, Doamne ce mă poate enerva cu stilu' ăsta de a termina o discuţie d-ampulea, aşa fără " papa", fără "salut" sau "la revedere". Mă trezesc vorbind de unu singur în receptor.

Deci azi îl îngroapă, mă deranjează faptu' că a insistat să merg. Mergeam oricum. De ce trebuia el să insiste? Are talentu', maxim, de a mă face să mă simt de căcat.
Ce fac!? Sunt cu faţa plină de spumă, gata să mă bărbieresc. Mă şterg. Azi port doliu.

- Ce faci mă finicule?
- Uite bine! M-a trimis tataia cu oile la păscut.
- De ce mă finicule? Nu le mai dă la cioban?
- Ba le dă, da' nu ştiu ce-a păţit ciobanu' că de ieri n-a mai venit.
- O fi fugit! râde, un râs sănătos, molipsitor. Şi te-a trimis pă tine, ai?
- Păi pă cine?
- Nu ţi-e frică, ţie, singur pă câmpurile astea p-aici. Dacă vine vreunu şi-ţi fură oile?
- 'ai bre naşule, matale râzi de mine, cin' să vină?
- Nu râd finicule, cum să râd. Are încredere în tine ăla bătrânu înseamnă. Te-ai făcut băiat mare acum. Câţi ani ai?
- Doişpe ani, merg pe treişpe!
- Mulţi înainte, finicule, mulţi înainte! Tac-tu ce face, e bine? Fina?
- Sunt bine toţi, mulţumesc! Cu munca.

Bucureştiul rămâne în urmă. Acum se circulă mai uşor, au lăţit şoseaua, nu zic, e bine da' mie mi-e dor de pomii care treceau repede pe lângă fereastra maşinii. Satele sunt din ce în ce mai sărace pe măsură ce mă îndepărtez de capitală.

- Nu şti finule, cum erau satele astea când eram eu tânăr!
- Cum erau?
- Erau vai de ele! Casele erau din chirpici, gardurile din cotoare de rază (floarea soarelui) şi oamenii...
- Ce e cu oamenii?
- Oamenii erau urâţi! Nu ca acum. Râd.
- Nu râde finule că aşa e cum îţi spun eu!
- Cum aşa?
- Oamenii erau urâţi. Păi de unde să fie frumoşi!? Da' odată cu satele s-au mai spălat şi ei... Femeile de prin satele astea strângeau şi se duceau cu lapte, cu brânză şi cu zarzavaturi din uşă-n uşă la boieri în Bucureşti să le vândă. Din când în când se mai nimerea cât-un boier mai milostiv şi le primea în casă. Râde cu subînţeles. Şi uite aşa s-au născut copii mai bălai, mai frumoşi, mai isprăviţi. S-a primenit sângele.

Aproape am ajuns, trec prin pădure înainte de a intra în sat, drumul e desfundat. Pădurile astea care înconjoară satul sunt tot ce-a mai rămas din Codrii Vlăsiei d-altădată. A nins, a dat soarele şi miroase a scoarţă de copac umed şi a noroi.

- Tu eşti finule? Stai că viu acu'! Nia! Ai dracu câini! Nia n-auzi! Aruncă cu un lemn după ei.
- Ce faci naşule? Bine te-am găsit!
- Bine ai venit, finule! Ai venit cu plocon! Pofteşte-n casă, p-aici finule, p-aici. Leano! Leano, m-auzi!? Vino fă-ncoa' c-a venit finicu, ia.

Respect. da asta e, respect. Nu... E mai mult decât atât, e identitate.

- Ştii finule că eu am vrut să te botez după tata!
- Păi nu m-ai botezat după el? Că eu aşa ştiu.
- Nu, că n-a vrut fina, mă-ta de, că nu i-a plăcut cum suna numele.
- De ce zici, că Adrian e numele pe care-l port după naşu ăl bătrân nu?
- Da şi nu, vezi tu, pă tata-l chema Androne.
- Aa...
- Uite, la sor-ta n-a mai zis nimic o cheamă ca pe fi-mea.
- Bine mă naşule, nu trebuie să pui la suflet că dacă voi avea vreun băiat o să-l botez după matale. Râde.

Biserica, a fost renovată de câţiva ani şi tabla cu care sunt acoperite turlele n-a apucat să se mătuiască, străluceşte. În curtea bisericii, pe crucea monument în amintirea soldaţilor care-au căzut în primu' sunt săpate nume.
Sunt nume din neamu' naşului şi din neamu' meu. Străbunica îmi povestea, Dumnezeu s-o odihnească, că ea aşa a apucat - oamenii din neamu' ăsta au fost naşii noştri mereu.

- Sărut mâna, naşule!
- Rămâi cu bine, finicule.

[+/-] afişează/închide