Buila, Vânturariţa

"Hai cu mine!" ne strigă un fulg de păpădie agăţat de şiretul scămoşat al bocancului, după care se desprinde şi zboară către munţi într-un dans din altă lume. Plecăm după el, îi cunoaştem dansul, ni l-a arătat când eram când eram copii.

Pe crestele Căpăţânii, înainte de Vânturariţa, între Vioreanu şi Buila, uneori, curenţii de aer dinspre est îi întâlnesc pe cei din vest în aşa fel încât norii, prinşi între ei, ”ard”, ca un foc imens. Flăcările de nori desenează limbi uriaşe peste apus. Lumi de basm, cu fiinţe alb-străvezii, ne-nconjoară, ne adulmecă, pentru o clipă şi pleacă spre ţinuturi noi, se destramă pentru a lăsa loc altora, la fel de străvezii, la fel de curioase şi de grăbite.

Schituri, sfinţi, stânci şi melci fără cochilie sunt norii care ard în cei care sărută cerul aici. Tot aici întrebări, frământări, furii, stropi de sânge şi răspunsuri se sting , se dizolvă. Farmece şi deochi, acatiste şi blesteme se rup, se topesc precum ceara din lumânarea’n care licăre, pentru cei vii, timpu’.

Zăpezi, brânduşe şi apusuri întârzie, încă, pe culmi. Nu vor să plece, sunt d-ai casei. Ne primesc cu braţele deschise. Ne recunosc. Vânturile dinspre miazăzi ne şoptesc poveşti aduse de Olt, de la izvoare iar cele dinspre miazănoapte ne ispitesc cu promisiunile altor creste. Ardem precum norii în încleştarea dintre vânturi, ne ridicăm ca şi ei, le ascultăm şoaptele, suntem flăcări de abur, ne oglindim în aplele nemărginirii care ne-nconjoară. Respirăm lumină.

Parfum de sevă de iarbă zdrobită sub apăsarea paşilor şi glasuri de măicuţe înălţate în câtece de rugăciune, fărâme de cer senin, câteva aşchii de piatră şi cel puţin un milion de stele luăm cu noi drept provizii, să ne ajungă măcar o vreme.

Acum am ajuns acasă, mi-am spălat bocancii şi i-am pus la uscat. Scriu şi mă uit la ei. Prins de unul dintre şireturi, n-are linişte, stă să-şi ia zborul, în adierea uşoară, un fulg de păpădie.

10')">
[+/-] afişează/închide

0 comentarii: