Ar trebui să măresc baia. Când o să renovez casa am să-i pun să mute peretele dinspre bucătărie şi o să instalez o cadă imensă în care să pot lâncezi cu orele.
Prin faţa mea la câţiva cm de degetele picioarelor trece un gândac. Se opreşte de parcă ar simţi că îl privesc.
Nu-mi displac gândacii, nici nu îi îndrăgesc.
Îşi mişcă antenele în aer, delicat. Pentru el pun pariu că aerul e vâscos, ca o pastă. Fiinţele astea cred că se simt precum peştii. Ce plm o căuta la mine-n baie!?
Îl strivesc cum am făcut-o cu sute de confraţi d-ai lui, de-a lungul timpului. Ca de obicei, nu reuşesc să îl omor de tot. Îşi târăşte trupul strivit sub coşul de rufe în încercarea de a se adăposti.
Până nu demult îi striveam din nou, temeinic, pentru a fi sigur ca i-am omorât. Nu imi place să văd fiinţe în suferinţă.
Oare o fi păcat să omori gândaci?
Nu prea văd alternative în situaţia asta. Nu vreau să omor toţi gâdacii de pe Pământ. Doar pe cei din casa mea.
Ok, aici nu încape negociere, e clar că trebuie să moară.
De ce să moară totuşi? Ce rău, concret, mi-au făcut? Cu atât mai mult cu cât argumente de genu: "sunt scârboşi” nu ţin.
Trebuie să moară! Punct.
Aham, deci e un act de voinţă. Sunt sau mă cred în baia mea "un mic Dumnezeu ca un ciuaua în sufrageria lui".
În ultima vreme sunt surprins să văd că ezit să duc execuţia până la capăt. Mă mulţumesc să îi strivesc şi, dacă se nimereşte să nu crape de tot de la prima lovitură, nu insist cum o faceam înainte.
Înainte mă mustra conştiinţa într-un fel. Ceva de genu': "Dacă trebuie să moară, trebuie să moară! Dar de ce să se chinuie?”
Cu "chinuiala” asta nu mă împăcam deloc.
Până-ntr-o zi. De strivit, l-am strivit. Pui, e clar că n-o să mai facă. Mai are câteva minute, poate ore de trăit. Chin sau nu, e viaţa lui. Cine ştie, poate că el o savurează. Cine plm sunt eu în definitiv să hotărăsc ce e mai bine pentru el. Poate că el se pişă pe "sufletu' meu milos”.
[+/-] |
Patul lui Procust |
[+/-] |
Jocul de cărţi |
Într-o zi, cu vârful degetului, mi-ai arătat cărţile tale,
Jocul meu era altfel. N-am recunoscut nimic.
Ai întors spatele, trebuia să pleci
Partidele imposibile sunt mai bune tăcute...
Când am privit mai de aproape cărţile tale etalate,
Ciudăţenia mi-a devenit familiară,
Ca şi cum aş fi avut şi eu, de mult,
Jocul tău în mână. Dar acum l-am uitat.
Am golit sertarele, din pivniţă în pod,
Am scuturat praful, am răsfoit hârtiile,
Caietele, albumele şi, ca un pelerin,
Pas cu pas, am refăcut drumul.
Am căutat, cu răbdare, până le-am regăsit,
Cărţile din trecut, uitate, părăsite,
Unele încă bune, altele aproape şterse.
Cu grijă, am refăcut pachetul de cărţi.
Am visat la întâlnirea poveştilor regăsite,
A atuurilor şi aşilor, a damelor şi valeţilor,
A tuturor celor recunoscuţi, în sfârşit confruntaţi.
Am înţeles, destul de repede, când m-am apropiat,
Că noi nu vom juca un joc de cărţi pe masă,
Regulile jocului tău erau de ne'nţeles.
Michèle Bromet-Camou - Jocul de cărţi