Teatru absurd intr-un singur act:
Sală de şedinţe. Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Vorbeste un barbat de la tribuna oficială:
- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)
- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)
- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.
Intervine cineva de la masa Consiliului:
- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...
I se răspunde:
- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat
- Am fost înscris pe listă, din prima zi.
- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie
Ceauşescu (calm) :
- Dă-i cuvântul...
Bărbatul care conduce şedinţa:
- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!
Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)
- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.
(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist.
Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...
Voce din sală:
- Nu e corect, rumori.
Pârvulescu:
- Cum nu e corect?
(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:
- "Ceauşescu realeees!"
(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:
- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...
(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:
- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea
(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:
- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!
(Rumoare în sală)
Pârvulescu:
- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!
(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.
Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:
- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!, eu, deasemeni, n-am fost, nu am avut intentia, ca daca as fi avut-o mi-as fi pronuntat-o, sa iau cuvantul la congres insa as vrea sa spun...(urmeaza 10 minute de discurs pupincurist)
.............
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agitatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
.............
Ceauşescu ia cuvântul:
- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!
(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")
- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!
Voce din Consiliu:
- Aşa este!!!
(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:
- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!
Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:
- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)
- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!
(Aplauze, sala în picioare, scandări)
- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)
- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")
Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"
Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:
- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")
- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).
Piesa a fost pusa pentru prima oara in scena in noiembrie 1979:
| [+/-] |
Pălmaşii |
| [+/-] |
Casa de pensii |
A plouat de dimineaţă. Acum strada e uda şi e frig. Nu foarte frig. Pe un perete, lângă o poarta verde care se deschide prin alunecare în lateral stau câteva pancarde, una sub alta.
Pe cea mai de sus dintre pancarde scrie “Ministerul de Interne al Republicii” pe cea din mijloc “Departamentul Anticorupţie”, pe cea de jos “Casa de Pensii” iar pe cea din dreapta nu se înţelege prea bine scrisu.
În ultimii patru sute de ani zidurile nu au mai fost zugravite, prin decret. La fel şi clădirile, acestea din urmă din simpatie faţă de ziduri, neexistând un decret explicit în acest sens.
La vremea lui, Decretul de Nerezugravire a Zidurilor Cetaţii a fost un act de mare încărcătură emoţională. Scopul era evident – să păstreze urmele de gloanţe, şi sloganurile proaspetei Revoluţii.
Acum însă, rostul acestei stări de degradare a zidurilor cetaţii s-a pierdut. Sloganurile au fost şterse demult de ploi iar urmele de gloanţe se confundă cu eroziunile.
Primele trei pancarde sunt proaspat vopsite şi intră în contrast cu cea de-a patra pancardă, cu cladirea şi cu zidurile.
Imediat în dreapta, cum intri, este un vizier. În el sunt înşirate sute de mii de numere şi de nume. Diverse departamente sunt orânduite pe judeţe, pe oraşe, pe comune apoi pe sate. Fiecăruia dintre ele îi corespunde un numar de telefon afişat în dreptul numelui.
Lângă vizier e un telefon. Telefonul e negru, cu butoane.
Un domn, cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă, aşteaptă cu receptorul la ureche ca cineva, la celalalt capăt, să îi răspundă.
Se pare că nimeni nu îi răspunde, închide, formează şi aşteaptă din nou. Şi iar.
Curtea instituţiei se întinde la nesfârşit înaintea picioarelor noastre. Clădirile în care se află birourile cu funcţionari abia se ghicesc în depărtare. Sunt atât de mici că pot fi confundate foarte uşor cu zidurile curţii.
Domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă tastează numarul din nou.
Dupa primii patru zeci de ani de aşteptare învăţasem toate detaliile acelei curţi nesfârşite şi goale pe de rost. Acum aproape că distingeam siluete mişcându-se prin ferestrele clădirilor din depărtare. Atunci, pentru prima oară, domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă m-a privit, a ridicat din umeri, a agăţat receptorul în telefon şi s-a retras un pas în stânga în aşa fel încât să pot tasta eu.
Nu a fost nevoie să mă mai uit în vizier, pe liste, am format din memorie pentru că le învăţasem pe toate pe de rost.
Am format cu teama ca nimeni nu îmi va răspunde nici mie deşi eu tastam un numar diferit. Doar primele douazeci de cifre din cele opt sute pe care le avea numarul erau la fel.
A sunat o singura dată şi cineva a răspuns: “Da?”
Curtea instituţiei a început să se micşoreze cu viteză, talpile noastre parcă sorbeau asfaltul de sub ele aducând toate lucrurile împrejuratoare mai aproape.
Pentru prima oară în tot acest timp domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu mai în vârstă mi s-a adresat pe un ton precipitat:
“După ce terminaţi să mi-l daţi şi mie vă rog, fără să închideţi”
Mi-a suflat vorbele în ureche în aşa fel încât nu am reuşit să mai înţeleg ce anume a spus vocea din receptor înainte de a-mi închide.
Nervos ca nu i-am îndeplinit rugămintea mi-a smuls receptorul din mână.
Încerc să disting prin ferestrele clădirilor din depărtare siluete. În liniştea curţii nesfârşite se aud monoton tastele care formeaza iar şi iar acelaşi numar.
Eu aştept, politicos, să-mi vină rândul iar.
| [+/-] |
Burtică |
- Eşti?
BUZZ!!- Da, ce e?
- Băi, mi-ai povestit mai demult un fim, acu vreun an sau doi.
- ?
- Cu unii care faceau tot felul de escrocherii ca să facă bani să îi joace la poker.
- Nu mai ştiu.
- Nu contează dacă mai ştii sau nu faza tare e ca azi noapte am visat filmu’ povestit de tine.
- Hehe
- N-am apucat să-l văd deşi îmi propusesem s-o fac când mi l-ai povestit.
- Iar ai visat porno? Hehe.
- Nu, se facea ca eu eram ăla, Gef, că aşa îl chema.
- Aaaa, gata mă ştiu despre ce film vorbeşti da am uitat cum îi zice...
- Lasă-mă să-ţi povestesc acum.
- Zii că te ascult!
- Deci eu eram Gef ăsta, eram strain, mare pe la unu-nouazeci aşa şi...
- Complexele, hehe!
- Du-te-n că nu-ţi mai zic nimic.
- Nu mai ţii la miştouri deloc?
- Lasa-mă să termin povestea visului mă-sii că îl uit dacă mă mai întrerupi de multe ori.
- Aşa mă, se făcea că erai Gef ăla din film la unu nouăzeci şi cu mădularul mare dă-i înainte. Hehe.
- ... Eram însurat.
- În film ăla nu era însurat.
- Bă da tu chiar ai de gând să mă enervezi? N-am văzut filmu, te-am ascultat pe tine odata povestindu-l la şcoală şi visu meu e ceva din filmu ăla amestecat cu alte rahaturi de prin mintea mea.
- Gata mă, am înţeles.
- Eram însurat cu una care era superok în toate privinţele avea o singură hibă însă.
Mârăia la mine când încercam să mă dau la ea.
- Ce făcea mă?
- Mârâia, mârâia cum mârâie câinii când vrei să le iei mâncarea. Nu mârâia când era conştientă, nu era un act voluntar, mârâia doar noaptea în somn. Cum o atingeam sau dacă trăgeam mai tare de plapumă, asta imediat scotea colţii şi sunetele alea de agresivitate iminentă. Mi se făcea frică şi ieşeam de sub plapumă, mă ghemuiam în colţu meu şi încercam adorm.
Nu ştiusem înainte de povestea asta că dacă ştiam nu o mai luam de nevastă. Acu ce plm era să fac. Nici dracu nu m-ar fi crezut cu povestea mea cu mârăitu. Plus că tipa superfinuţă în rest, o gingăşie de muiere.
Într-o noapte, mă hotărăsc să mă răzvrătesc împotriva condiţei mele de om la care se mârâie şi mă strecor, pe nesimţite, afară din colţul de pat în care mă adăpostisem.
Îmi pun blugii ăia buni, tricou pe care mi l-a adus soră-mea din strainătate, îmi şterg teneşii din piele întoarsă albastră cu buretele ud să arate ca noi şi direct în cea mai tare discotecă din oraş.
Cum ţi-am zis, nu eram eu, ăsta care mă ştii, eram unu - Gef mă chema (ca p-ăla din filmu tău) şi se făcea că eram într-un oraş cu zgârie nori, cu discoteci supracompartimentate mult mai tari decât astea ale noastre.
Mă rog , la bar una de zile mari. Singură. Îşi tot încolăcea buzele pe un pai într-un suc. O abordez la stilu heirupist. Tipa – genu timid. Mai un cocteil mai un dans o vorbă, o atingere, o gluma un râs o atingere şi iar un cocteil până spre dimineaţă.
Pe nebăgate de seamă ajung cu ea undeva în spatele complexului de discoteci supracompartimentate într-o încăpere ce părea un cabinet stomatologic.
Nu ştiu cum Dumnezeu m-am pomenit acolo că eram cu ochii numai la cracii ei, am bănuit după miros şi dupa scaunu în care ne mozoleam că e vorba de un cabinet stomatologic. În semintuneric nu se puteau distinge prea multe detalii.
Tipa nu mai era deloc timidă. Din îngeraşu pe care îl cunoscusem la bar aveam acum un adevărat drăcuşor.
Mai eşti mă acolo sau ai adormit?
BUZZ !!
- Dă mă sunt, zii înainte că te ascult.
- Am uitat să-ţi zic dar cred că ai dedus tu ca din moment ce eram strain nu vorbeam romaneşte. Vorbeam englezeşte.
- Hehe. Măcar în vise să ştii şi tu limbi străine.
Ca orice străineză şi pizda vorbea tot englezeşte. Începuse un joc d-asta erotic d-a stăpâna şi sclavu cu mine - exact ca-n film.
- Şi ţie nu-ţi plăcea deloc. Hehe.
- Hehe. E şi începe să mă dezbrace, tacticos, cureaua scoasă cu dinţii etc. În timp ce îmi lega mâinile împreunate deasupra capului de spataru de la scaun cu cureaua mă-ntreabă şoptit în ureche: „How do you like it Gef?”
Iar eu mă trezesc că-i răspund reflex: „I like it rough!” văzând-o deja, în minte, îngenuncheata şi la discreţia mea.
Se strecoară afară din încăpere pentru 2 minute zice că să se schimbe in ceva mai special. O aşteptam cu codiţe cu fundiţe albe şi portjartier alb cu dantelă, dar nici în cizme negre peste genunchi şi bici nu mi-ar fi displăcut.
- Hehe.
- Brusc se aprind luminile, şi, în timp ce spătarul scaunului începe să se lase pe spate cu mine, o înţepătură îmi fulgeră prin antebraţul stâng. Un braţ mecanic cu şapte- opt reflectoare se aplecă peste mine. Cinci – şase omeni în alb roiesc in jurul meu. Nu le pot vedea feţele. Ea e în uşă îmbrăcata şi gata de plecare numără nişte bani, îi mulţumeşte unuia dintre doctori şi-mi zice:
„Gef, nu-ţi fie teamă, eşti fericitul donator al unui rinichi” Eu dau să mă zbat să strig, însă trupul nu îmi răspunde, sunt ca într-o carcasă de carne. Gura rămâne încleştată. Nici să respir nu pot. Cineva îmi rade părul de pe burtă şi mă şterge apăsat cu buretele verde cu care mi-am spălat teneşii din piele întoarsă, albastră înainte să plec. Le simt bisturiele cum îmi străpung carnea. Tăietura mă arde. Simt ca şi cum aş fi o cârpă vie şi ei mă deşiră. Parcă trag aţe de carne afară din mine.
Începe să mi se taie filmu’, apuc să o mai aud în semn de rămas bun:
„I hope this is rough anough for you, Gef!”
Acum am o taietură mare 14 – 15 cm şi arcuită în partea dreaptă sub coaste. Cusătura e făcută în grabă, cred că o să îmi rămână cicatrice nasoală, n-au pus destule fire.
E bine că nu mă doare. Operaţia nu mă doare, dar mă rupe umăru. Da, asta m-am mirat şi eu. Am fost la doctorii mei şi mi-au zis că aşa se intâmplă uneori după anestezie totală din cauza poziţiei nefireşti în care mi-a stat trupul 2 -3 ore cât o fi durat operaţia, poate mai mult. Şi mai e şi gazu.
- Ce gaz?
- Când te taie intră aer în tine pe care n-au cum să-l scoată când te închid la loc şi gazu ăsta se ridică în cel mai înalt punct unde poate sa ajungă.
- De ce se ridică?
- Că e cald. Şi durează 3-4 zile până se resoarbe, pe urmă nu mai doare.
- Aham.
- Şi gatu iar, e praf, d-abia pot să vorbesc.
- De ce? Ce ţi-au făcut la gât?
- Păi de la anestezia aia totală. Mi-au bagat tuburi pe gat ca să mă pună la aparate să respir că aşa e la anestezie totală. Nu ştiai?
- Nu.
- E şi cred că erau prea mari tuburile alea şi m-au zgâriat pe gât sau au umflat prea tare balonu.
- Ce balon?
- Tuburile alea au la cap un balon pe care il umflă după ce ţi le bagă ca sa nu iasă.
- Aha...
- Peste o săptămână trebuie să ma duc să-mi scoată firele. Dacă cicatricea o să fie nasoală o să mi-o scot că cică e uşoară operaţia. Dar mai încolo după ce se vindecă, nu acum. Mai nasol e că o să trebuiască să mi-o plătesc din buzunar că ăştia de la asigurari nici nu vor să audă.
- De ce?
- Plm, nu mă cred când le povestesc ce am păţit. Ei spun că mi-am vândut rinichiu...
| [+/-] |
Conversaţie cu Droghy |
- Mahmur.
- Uite pozele din Rodnei, să-mi zici dacă-ţi plac.
- Azi noapte am visat ca era să îl bat pe şefu'.
- Hehehe, iar? Nu te-ai plictistit de visul ăsta?
- Nu, n-am mai visat de-astea. Când eram mic visam că eram în cădere pe spate şi mai visam aiurea că vroiam un biscuite şi din pricina asta maşinaria care producea biscuiţi mă strivea treptat, incet. Astea doua coşmaruri erau obsesive, se tot repetau.
- În Gura Portiţei am visat un cal alb (arăta ca Doinita, iapa cu care am crescut la bunici) care îşi întorcea încet capul catre mine (eu eram undeva pe mal, in spate) şi mă privea... Parea ca vrea sa-mi spuna ceva.
Decoru e unu de apolcalipsa, calu sta pe mare, nu pluteste, sta pur şi simplu in picioare iar marea e neagra - smoala, soarele a apus dar e încă lumina.
- Nush, nu prea ma pricep la chestii de-astea, simbolisme.
- Iar azi noapte am visat un fost coleg de gimnaziu (sunt peste 15 ani de cand nu l-am mai văzut)
- Bănuiesc ca e vorba de partenerul de viata, calul.
- Ai vazut gândaci striviţi care inca mai traiesc deşi nu mai au maţe? Ei bine,ăsta era gol dar inca viu – era poreclit Nebunu.
- Weird.
- ... nu parea să-l doară.
- Tu eşti ăla...
- În timp ce ne vorbea, eu ma uitam fascinat la carcasa asta care rămăsese din el.
- Te vedeai pe tine în pielea ăluia.
- Tipu conştientiza că urmeaza să moara. Părea sa fuga insa de gandu asta (discuta nimicuri cu noi cu ochii inlăcrimaţi însă) şi din când în când ochii îi fulgerau de o tristezte groaznica, cum nu am mai văzut niciodată.
- Hmm.
- Ma rog, eu creca e de la bere.
- Mai ţii minte ce ti-am zis eu aseara? Cred că chestiile alea te-au afectat.
- !?
- Îţi ziceam că mă simt la capatul vieţii.
- Care dintre ele?
- Ăsteia.
- Ahh.
- Că nu prea mă mai entuziasmeaza nimic şi că tot ce fac sunt repetari ale unor trăiri mai vechi.
- De la vin n-am visat nicodată prostii d-astea.
