Retezat - ziua 4''

09.08.2006

Hai, hai cu tresioara,/Până-n deal la Mărioara" O tot fredonez în minte şi, încet, încet dispoziţia mi se schimbă. Nu mai sunt atât de convins c-or s-ajungă toţi caii salam. Nu trebuia să beau laptele ăla crud...
Concluzie: Cei care au început să fiarbă laptele au ştiut ei ceva. Acum ştiu şi eu.
Ieri am întâlnit un salvamontist pus să facă bani pe munte, ne-a oferit o hartă a Retezatului Mic la un preţ de 3 ori mai mare. Ne-o tot flutura prin faţă în timp ce rânjea, satisfăcut parcă:
- O s-aveţi nevoie de ea. N-o să vă descurcaţi fără ea. Nu veţi şti de unde să luaţi apă.
- N-avem nevoie, mulţumim frumos. (Vali încercând să-şi ascundă lehamitea)
- Să treceţi p-aici mâine, când coborâţi, să vă explic ce şi cum, atunci.
- Da, da! ("da" a rămas)

Acum am întâlnit un alt salvamontist volubil şi săritor. Descrie în amănunt cum va arăta drumul nostru peste Retezatul Mic până dincolo de Godeanu, în Munţii Cernei. Încerc să memorez cât mai multe informaţii din afluxul cu care ne inundă.

După o vreme renunţ, l-am pierdut, zâmbesc însă politicos şi aştept să se epuizeze. Nu pare să-şi dea seama că vorbeşte singur, îi tot dă înainte. Îi place ce face.
Îl însoţeşte o domnişoară îmbujorată de efort şi cu faţa luminată de popasul inopinat. Încearcă să facă o impresie bună salvamontistului, de sportivă, să fie cât de cât în ton cu el. Nu îl roagă să facă popas ori de câte ori simte nevoia.

- (…) apoi coborâţi în Herculane.
- Mulţumim mult, pentru informaţii.
- Cu plăcere.
- Să trăiţi, numai bine!
- Salut! Nu uitaţi: Dacă rămâneţi fără apă pe Godeanu puteţi, oricând, să coborâţi în stânga, pe versantul estic, la şosea sau puteţi să întrebaţi ciobanii.
- Da, am reţinut, mulţumim.
- Vedeţi, însă, că-s cam ciudaţi ciobanii de prin părţile alea…
- Am înţeles, vă salut!
- Drum bun.

În Poiana Pelegii Vali cu o mimă foarte serioasă:

- Dane, Cătălino trebuie să vorbim.
- !?
- Ştiu c-o să vă supăraţi pe mine însă eu nu cred că mai pot să fac restu' de traseu…
- Nu se supără nimeni Vali, faci cum simţi şi cum crezi tu că e mai bine.
- Aş fi mers, jur că aş fi mers cu cea mai mare plăcere aşa cum am vorbit d-acasă, numai dacă nu mi-aş fi futut genunchiu' ăsta. Mă doare de mă piş pă mine la fiecare pas. Acum văd c-a început să se şi umfle, uite în comparaţie cu stângu’, vezi?
- Hmm, nu e aşa umflat. E un pic mai umflat dar nu foarte tare.
- Plus că vă ţin pe loc!
- Nu ne grăbim nicăieri, Vali.
- Cât timp m-ai aşteptat acum? O juma’ de oră?
- Nu mă! Ce ai? Câteva minute, ai tu impresia că mergi încet dar eşti în grafic, nu-ţi fă griji.
- Nu Dane, risc aiurea. Dacă am să cobor la Buta, ies la Petroşani şi în noaptea asta-s acasă. Dacă genunchiu mă lasă de tot la jumatea lu’ Godeanu n-o să mai fie aşa uşor.

O luăm iar din loc. Urmează să ne despărţim pe creasta Retezatului Mic. Vali a rămas în urmă. Cătălina merge îngândurată lângă mine:

- Crezi c-ar trebui să insistăm să meargă cu noi?
- Îi mai zic, dar dacă, Doamne fereşte, păţeşte ceva grav la genunchi din cauza suprasolicitării?
- Am mers lângă el, azi, mai devreme, icneşte şi se poticneşte cred că-l doare mai tare decât ne zice nouă, mai bine lasă-l să se ducă acasă.
- Nu păţeşte nimic, e mai mult psihic cred. Oricum n-are rost să tragi de om dacă nu mai vrea.
- ...
- Nu ştiu cum o să ne descurcăm cu căratul însă: Cortu’, primusul, cratiţa, aparatu’ foto.
- Aparatu’ nu cred că ni-l dă.
- Nu e al lui, i l-a dat Nico cu împrumut, nici n-are rost să-l cerem.
- Mai lăsăm din lucruri, să le ia cu el acasă, ca să compensăm pentru surplusu' de greutate.
- Hehe, ok o să-i las o pereche de ciorapi şi un tricou. Adică aproape jumate din lucrurile mele, mare compensare!

Ajungem pe creastă în locul unde marcajele se intersectează. Împărţim lucrurile, facem câteva poze şi un film cu memoria rămasă pe card. Ne luăm rămas bun. Nu-mi convine c-am rămas 2.
"Minim 3, maxim 5!" regulă pe munte. Dacă unul dintre noi păţeşte ceva(ciocăn într-o ramură de jneapăn), asistenţa pe care i-o poate oferi celălalt e redusă.
Printre puţinele lucruri care mi-au rămas în cap din toată turuiala salvamontistului cumsecade e că vom găsi apă cu 2h înainte şi la 2h după Piatra lui Iorgovan. Prin urmare dăm de zor din picioare şi aşteptăm cu interes să ajungem acolo. Cu interes sporit fiindcă n-am luat apă la noi "să n-o cărăm degeaba".

- Trebuia să fi luat apă. Cine ştie cât o mai fi pân’ la apă.
- Nu mai e mult. Ştiu că ţi-e sete, şi mie-mi este. Încearcă să nu te mai gândeşti. Nu poa’ să mai fie foarte mult.
- Primu’ salvamontist ne-a zis să luăm 2lirti jumate, de fiecare, pe Godeanu.
- Era un escroc! N-am intrat, încă, pe Godeanu.
- Ăla e Godeanu, care se vede în depărtare?
- Ăla trebuie să fie.
- În ce fel arată, exact cum mi l-a descris o colegă care a mai fost p-aici.
- Ce zicea?
- Că e ca o spinare de dinozaur.
- Hehe. Poate că este una! Ce ne facem dacă se trezeşte dinozauru’ cu noi în cârcă? Ai mai călărit dinozauri? Crezi că te descurci?(râde)

Retezatul Mic are creasta acoperită de jnepeni. Printre jnepeni este tăiat drumul ce îl străbate de la un capăt la celălalt. Traseu uşor, de vară. Orizontul e plin de munţii de ieri şi de cei de mâine. Şi de nori. Norii sunt ca oamenii. Vin peste munţi, şi se duc. Pe cei mai mulţi muntele îi schimbă. Pe unii-i destramă, pe alţii-i adună. Nori, oameni, munţi, sete şi un litru de lapte crud curg prin mine se topesc în sânge curioşi sau indiferenţi la bătăile inimii şi la zumzetul gândurilor.

- Ai vazut c-am dat de apă până la urmă?
- A avut dreptate salvamontistu, înseamnă că mai avem 2h până la Piatra lu’ Iorgovan.
- Câtă apă luăm la noi?
- Eu zic să nu luăm multă, peste 4h ar trebui să dăm iar de apă. Gătim aici o supă şi o ciocolată caldă, ne hidratăm ca lumea şi luăm doar 1 litru, maxim 2, până la următorul izvor.
- Pff, ne tot riscăm, şti proverbul cu ulcioru’. Să n-avem surprize.
- N-o s-avem, stai liniştită. Astea-s sticle de plastic, nu ulcioare, nu se sparg aşa uşor. În cel mai rău caz coborâm până la un izvor, ceva.
- În curând vom ieşi din hartă, n-o să ne mai putem orienta cum trebuie.
- Ţinem semnu’ pe creastă, n-avem cum să ne pierdem.

Mergem către apus. Soarele ne ascunde turme de oi ce se-ntrevăd în zare. Le ascunde sub sclipiri roşiatice care ne ard privirile când încercăm să scrutăm orizontul.

- Să nu ne muşte câinii ăia!
- Nu ne muşcă mă, nu fugi de ei, păstrează ritmul paşilor, nu le arăta că ţi-e frică de ei!
- Bună seara! (un cioban tânăr c-o barbă rară şi roşie salivează cu ochii la pantalonii de ciclism pe care-i poartă Cătălina)
- Să trăiţi! (aspru)
- Berbecu ăla să uită la noi!
- Lasă-l să se uite, ce vrei să-i fac?
- Ar trebui să luaţi ceva-n mână… (ciobanu bălos către noi)
- !?
- Pentru câinii ăştia zic.
- Ohh!
- De unde veniţi şi încotro mergeţi? (un alt cioban, mai în vârstă, cu ochii la aceiaşi pantaloni mulaţi)
- Venim dincoace şi mergem spre Băile Herculane.
- Ohoo!(nu îşi deslipesc ochii nici unul)
- Mai avem vreo 2-3 zile de mers până acolo, huh?
- Cale de 3 zile da…

Ne îndepărtăm de ciobanii despre care acum am înţeles de ce zicea salvamontistul că-s "cam ciudaţi". Arunc cu pietre’n câinii lor, care ne tot dau târcoale, de parcă aş arunca în ei. Mai bine crăp de sete sau mor rătăcit prin coclauri decât să ajung să le cer ajutorul unor astfel de oligofreni. Un fior îmi străbate şira spinării la gândul că unul dintre ei va rămâne să păzească oile în timp ce altul ne va urmări să vadă unde punem cortu'.

Mioriţa capătă noi valenţe în mintea mea. Sincer sa fiu, niciodata nu mi-a plăcut balada asta, acum însă o detest.
Mă tot uit în urmă.
- La ce te gândeşti?(Cătălina iscoditoare)
- Oare cât timp o mai fi râmas până apune soarele detot?
- Nu mult, o oră, o ora jumate cel mult. Ia uite un
jneapăn ars!
- Aham. (nu trebuie s-o mai sperii şi pe ea cu gândurile mele, dă-i în mama lor de ciudaţi că nu ne-or urmări)
- Uite un lac, ăla o fi lacu' de unde trebuie să luăm apă?
- Nu cred. Tre’ să găsim un izvor, nu apă stătută. (calc aiurea, cad pe spate în timp ce mijesc ochii pe sub lumina apusului să disting băltoaca de care-mi vorbeşte) Hopa!
- Vezi mă pe unde calci, te-mpiedici în frunze?
- "Uite jneapănu' pulii, uite lacu' pizdii mă-sii"! O să-mi rup noada curului dacă-mi mai arăţi multe! (dacă nu mi-oi fi rupt-o la halu-n care mă doare)

Ciobani perverşi, jnepeni arşi, băltoace pline de noroi şi un milion de draci, pă puţin, mă apucă iar, pe măsură ce soarele apune, ca nu cumva să închei ziua în alt ton decât în cel pe care am început.

continuare



[+/-] afişează/închide

0 comentarii: