| [+/-] |
Mitu lu’ Nunu |
ţaţa/tuşa Floarea = nevasta lu' Mitu
Nunu = tatăl lu' Mitu
Ionel = medicul
Ai auzit vreodată cum ţipă femeile la ţară cand se întâmplă 0 nenorocire?
E un ţipăt care îţi intră adânc în oase, îţi strânge inima ca-ntr-o ghiară şi te paralizează pentru câteva secunde. Am auzit de câteva ori chiuitul ăsta. Prima dată când a ars casa Şănicăi, vecina noastră din fundu’ curţii, l-am mai auzit când i-a explodat butelia tuşii Mitii şi când şi-a dat Mituş foc la casă de amar că-i fugise nevasta, tuşa Aurica.
Ultima oară, din câte îmi amintesc, l-am auzit când s-a-ntâmplat povestea asta de ţi-o zic acum, cu Mitu lu’ Nunu.
Mitu lu’ Nunu a fost un personaj năzdrăvan. Locuia la 3 case de noi, pe uliţa care duce spre ziduri. Odată, când era paznic la CAP, m-a prins la furat rază(floarea soarelui), pe mine şi pe Nelu, prietenul meu, şi ne-a trimis în curu’ gol acasă drept pedeapsă. (aşa mi-l aduc aminte)
Avea un loc pe undeva pe lângă Neajlov şi s-a-ntâmplat de câteva ori să mă ia din drum când mă-ntorceam de la scăldat, până acasă. Uita cred că-mi mai spusese şi, de fiecare dată, încerca să mă impresioneze cu abilităţile calului:
- Ia fi atent aici:
- ?!
- "Fira-ai tu să fi de murg/
N-am putere să te vând!” (începe să cânte cu o voce limpede, barbătească, puţin cam tare)
- Mi-ai mai arătat unchiule...
- Taci mă ş-ascultă aici: (răstit, deranjat că l-am intrerupt)
- "Fir-ai tu să fi de murg,/
N-am putere să te vând"/ (calul îşi ciuleşte urechile şi începe să o ia la goană)
"Ori te beau ori te mănânc/
Ori intru cu tine-n crâng!"
Calul goneşte cât îl ţin puterile, căruţa zdrăngăne din toate încheieturile iar Mitu îi dă-nainte cu cântatul chiar dacă icneşte şi nu prea se mai aude de zdruncinăturile căruţei.
În cele din urmă termină de cântat, aproape am ajuns, calul e numai spumă dar Mitu zâmbeşte mulţumit:
- Câtă bătaie a mâncat pă doina asta numai pielea lui ştie, da l-ai văzut cum aleargă? Mânâncă pământul, mânca-l-ar tata.
- Da, aleargă... (degetele mă dor de la cât de tare m-am ţinut să nu m-arunce din căruţă)
- Ia să-i zici lu tac-tu mare dacă face schimb. Îmi dă iapa aia sură şi-i dau calu’ ăsta dresat.
- I-am mai zis bre, că m-ai mai pus să-i zic, nu mai şti?
- Nu mai ştiu de. Ce a zis, mi-o dă?
- A zis că eşti norocos dacă-ţi mai trăieşte un an, calu’ ăsta dresat al matale.
- Cum aşa?
- A zis ca Doiniţa noastra are 3 ani iar calu’ matale are 15.
- N-are 15, de unde ştie el? 12 are.
- Câţi o avea.
- Să-i mai zici o dată, auzi? Să-i spui că are 12.
Într-un an nu era sigur daca bivoliţa prinsese plod şi la vreo 3-4 luni de la montă a băgat mâna, cum văzuse el veterinaru’ că face, ca să se convingă. A scotocit bine, a apucat şi a tras cu putere fetusul afară. Nu l-a scos de tot, doar un pic. L-a privit surprins şi l-a băgat la loc. A doua zi îşi batea şi-şi înjura de mama focului bivoliţa că lepădase plodu' peste noapte.
Ăsta era Mitu. Târziu încoace, cu vreun an înainte de ce-o să-ţi zic acum, a ridicat nişte saci sau nu ştiu ce Dumnezeu a ridicat, că era vânjos şi s-a surpat. Adică a făcut hernie. Operaţia, că a trebuit să se opereze, n-a mers bine. Mitu s-a întors vătămat, dupa cum le povestea nevastă-sa duminica pe la poartă, celorlalte femei. Nu mai era Mitu întreg, i-au atins doctorii nervii sau ceva, nu mai era bărbat în toata puterea cuvântului.
O fi fost asta cauza, sau alta o fi fost, nu ştiu. Ştiu doar că era Duminică şi că mă jucam Dizzy, în camera de la drum, pe HC-85 când am auzit ţipătul de femeie de care-ţi povesteam.
La început nu puteam să desluşesc ce anume încearcă să zică, ştiam doar ca e de rau. De fapt nu de rău, de foarte rău.
M-am repezit în hol alergam alaturi de ceilalţi din familie către uşă, apoi spre poarta, până-n drum.
- Moare Mitu! Aoleooooo, moare Mitu!
- Ce-a păţit? Ce s-a-ntâmplat?
Vecinii, toţi în uliţă, o privesc speriaţi pe nevasta lu Mitu, căruntă, despletită, cu bazmaua atârnându-i într-o parte şi cu ochii bulbucaţi de groază.
- S-a otrăvit!
Armata de oameni se îndreaptă în pas alergător spre curtea cu pricina. Eu printre ei. Încerc să îmi fac loc să ajung în faţă să vad grozăvia. Mi-e frică dar n-am mai văzut un om otrăvit până acum.
Oamenii îi fac loc tatii, el e medicul comunei(d-aia aveam eu HC 85 pe vremea aia). Mă strecor în spatele lui. Mitu e aşezat în fund, pe jos, sprijinit de duvar. E alb la faţă, supt, cu ochii afundaţi în cap. E încă viu, horcăie.
- Ce a băut? (întreabă tata în timp ce îi examinează ochii)
- Aleooo, moare Mitu, Ionele fă-i ceva că se prăpădeşte!
- Nu ştiţi ce a băut? (pupilele îi sunt cât varful de ac, n-am mai văzut un om cu pupile atât de mici d-atunci)
- Aveam nişte verde de Paris într-o sticluţă.
- Verde de Paris, eşti sigură ţaţă Floare? (deşi nu cred că alţii au băgat de seamă tata s-a întristat, îl cunosc.)
- Mai aveam un pic de tot în sticla asta. Nu-l lăsa să moară Ioneleeee! (tuşa Floarea, nevasta lu’ Mitu plânge)
- Când a băut?
- Adineauri, numai ce terminasem de rânit la vite când l-am văzut căzut lângă duvar. (unchiu Nunu, tatăl lu’ Mitu)
- Cât de mult mai era în sticlă?
- Un pic.
- O lingură, 2, zi-mi exact cât?
- O linguriţă. (tuşa Floarea)
- A mai baut şi o cană de seminţe d-astea tratate când a văzut că nu moare, a dracu carnea pă el. (Nunu)
- Când?
- Acu, când fugii Floarea-n drum, de!
Mitu clipeşte şi se uită năuc la noi. Tata îi dă nişte pastile negre precum cărbunele şi cere să i se aducă o cană cu apă cu sare, pălnie şi furtun.
- Deschide gura nea Mitule, lasă-mă să mă uit!
Mitu a început să tremure, dar nu tremurat d-ăla cum tremură omu de frig. El tremura altfel, cu mişcări largi şi din tot corpul.
- Ia mamă. (o femeie îi întinde tatii o cana cu apă cu sare)
- Nu d-asta bre, adu-mi o cană mare, d-un litru cu multa sare, nu aşa...
- Câtă sare?
- 5 - 6 pumni! Mitule ai bagat ceva pe gât acum? Ceva tare sau ascuţit, cuie, lame, beţe sau ceva?
Mitu horcăie nu poate să articuleze. Omuleţu' îi este despicat în două, ca şi când l-ar fi tăiat cu cuţitu.
- N-a mâncat cuie prostu' ăsta de om, aşa e el de când e! (Nunu)
- Moareee Mituuuu, aoleoooo moare Mitu! (tuşa Floarea)
- Nu moare fir-ar carnea lui a dracu! (Nunu)
Îi bagă furtunu’ pe gât şi toarna toata cana aia cu 5 – 6 pumni de sare cu pâlnia, pe gât.
Nimeni nu mai mişcă, nu mai suflă nici o vorbă. Tuşa Floarea nu se mai jeleşte, bivoliţa nu mai avortează, calul nu mai cântă, Nunu nu mai înjură, Mitu nu mai horcăie.
Toţi aşteptăm să-l vedem cu vomită otrava odată cu saramura pe care au turnat-o-n el. După minute de aşteptare Mitu râgâie, ş-atât. Dezamăgire.
Forfota reîncepe. Iar jalete, vaiete horcăieli şi înjurături.
- La câtă tărie şi la cât căcat a băgat în el, saramura asta i se pare ceai, fir-ar soarta lui a dracu! (Nunu)
- Nu-l mai drăcui bre Nunule, aprinde-i mai bine o lumânare nu vezi că moare?
- Nu moare, fir-ar el al dracu.
În felul în care-l drăcuie ghicesc nădejdea părintelui că fiu-su va scăpa.
Salvarea pune capăt agitaţiei din curte de la Nunu. Îl ridică pe Mitu cu o targă şi se duc. În urma ei râmâne un nor de praf.
Praf înecăcios.
[+/-] afişează/închide
| [+/-] |
Conversaţie cu Katika |
- Fii atent!- Sunt foarte atent.
- Am trăit o chestie frumoasa azi dimineaţă, în metrou.
- Povesteşte-mi.
- Era lângă mine o femeie cam de 50 de ani fadă, ştearsă, nevopsita ne-nimic şi citea o carte care se numea :" Ce se întâmplă cu femeile care se roagă!". Cât a citit ea o pagină am văzut fragmente de genul: "Soţia pastorului de ce nu face nu ştiu ce?" sau “Soţia pastorului azi are nevoie să se roage”, texte dintr-alea banale, stereotipii: "Doamne azi îţi mulţumesc pentru că am rezolvat problema eficient!"
- Asta se cheamă "spălare de creier”.
- Mă gândeam: Cartea aia a fost scrisa de vreo staretă că maicile n-au voie. Ce lume industrializata, vândută diavolului chiar şi acolo unde te învaţă sa crezi ca-i singurul loc ferit de el.
Pe urmă, după ce m-am holbat cateva minute în cartea ăsteia şi dupa ce am privit-o cu dezgust în primele secunde, apoi cu milă, mi-am mutat ochii în faţa mea, rugăcioasa stătea lânga mine.
- Aşa.
- În faţa mea era o femeie exact de aceeasi varsta cu rugăcioasa, mi-a tresarit un zambet instant.
- Pioasa mai, nu "rugacioasa".
- Genul ăla de zambet pe care-l ai înainte să începi să judeci. Tipa de vreo 50 de ani, mai întai i-am văzut saboţii, erau din pânză şi roşi la un deget dar aveau un calapod ciudat şi culori de junglă, foarte vii, sălbatice. Am luat-o, până să ajung la faţa ei, pe bucăţi: Am văzut traista, era un fel de raniţă soldăţească iar pe ea, cât ţinea o faţă, poza lui Che Guevara. Probabil şi pe verso era la fel, nu ştiu, n-am vazut.
Când am ajuns la faţa ei avea o privire vioaie, păgână, nu fumega, în nici un, caz a aburi de mâncare. Nu citea nimic. Era tunsa scurt şi avea părul zburlit, tinereşte.
- Femeia de după Apocalipsă.
- Nişte ochi de pământ afânat. Asta sigur se ducea la o cafenea sau bibliotecă sau...La o întalnire de afaceri nu mergea sigur.
- Prima cred ca mergea la serviciu sau la măicuţă.
- Sau la preot.
- Am vazut ca e moda asta la femei. Nuuuuuuuu acum nu mai e preot de suflet sau cum se spune, femeile merg la o maicuţă şi de multe ori ies cu maicuţele lor de suflet în oraş. Am văzut prin oraş femei(de toate vârstele) îmbrăcate lumeşte cu o maicuţă lângă ele.
- O noua formă de adaptare.
- Şi eu am fost odată. M-a trimis mama. I-am dus banane.
- Hmm… Am văzut şi eu prin oraş, credeam ca sunt maicuţe care au venit să-şi vadă rudele.
- O chema (cred ca o mai cheama) Mihaela. Maica Mihaela. Atunci când lucram la Rentrop şi Straton.
- Mie nu mi-ai spus nimic atunci.
- Era secret. Nu ştiu dacă m-a ajutat ea. Atunci când am văzut-o m-am întrebat cum fac baie. Am auzit ca fac baie îmbrăcate. Ea călca rufăraia mânăstirii. E chiar mânăstirea de maici de la Mitropolie.
I-am povestit câte-n lună şi-n stele. Şi de tine i-am zis, pe atunci tu jucai wow
Note:
(hide) World of Warcraft (commonly abbreviated as WoW) is a massively multiplayer online role-playing game (MMORPG) developed by Blizzard Entertainment.
- :(
- Che Guevara din metrou e genul de femeie pe care atunci când o văd nu mă descurajează perspectiva vârstei de 50 de ani cu ridurile, zbârciturile, fesele lăsate, părul grizonat. Avea în ea ceva ce tineri de 20 de ani nu au: Chef de-adevăratelea de viaţă.
- Avea încă scânteie în privirea de pământ afânat poate.
- Unii zic truisme de genul: "Viaţa e o curva!", "Viaţa e o junglă!" Pentru ea viaţa era o junglă dar nu în sens peiorativ. Mă bucuram că le-am văzut pe amândouă. Dacă vedeam doar pe prima începeam ziua cu un simţământ de mila şi împăcare cu soarta. Dacă o vedeam doar pe a doua nu puteam să fac comparaţia.
- Vezi tu, draga mea, aici e o chestiune de perspectivă şi de "omul potrivit". Astăzi gândeşti aşa, nu sunt sigur însă că mâine vei gândi la fel. De unde ştii tu prin ce traume o fi trecut femeia pioasă?
- Cum altfel să gândesc? Tu crezi ca viaţa are traume şi necazuri numai pentru unii?
- De unde şti că hipioata nu era doar o curvă care refuza să-şi accepte vârsta şi, implicit demnitatea vârstei, refugiindu-se/ascunzându-se în atitudini tinereşti şi rebele.
- Tu crezi ca Che Guevara are vreo pila pe sus şi părinţi nemuritori? Tocmai asta n-ai înţeles. Ai înţeles exact opusul. Hipioata îşi accepta vârsta şi viaţa şi moartea care nu e departe de ea.
- Mă rog, eu unu sunt rezervat în a face aprecieri legate de natura unuia sau a altuia doar bazat pe o analiza "de suprafaţa", "de decor".
- Hipioata nu caută scuze, alinare, împăcare în religie, viaţa ei e împlinită. De obicei în religie caută soluţii şi speranţe cei care pe pamant n-au prea facut mare lucru, poate mai exista o viaţă de apoi în care se vor putea împlini.
- Religia nu e în mod necesar legată de nevoia de justificare cum majoritatea crede.
- Nu e justificare, e speranta şi credinţa că dacă faci osanale la picioarele lui Dumnezeu chiar îţi da o viaţa de apoi în care să te "rotunjeşti" ca om.
- Credinta în opinia mea înnobileza omul!
- Rugacioasa îşi muşca unghiile când citea.
- Off, cum vezi tu doar ce vrei să vezi.
- Credinţa îl face doar mai bun.
- Pioasa era poate un suflet chinuit.
- Ceea ce înnobilează omul e felul în care el îşi trăieste statutul de om. Da, chinuit de complexe, neîmplinire, o viaţă de neajunsuri.
- Vezi tu, eu găsesc în atitudinea hipioatei o lipsă de demnitate.
- Neputinţa de a depăşi doar prin tine însuţi necazurile, ci doar alergând la Un Dumnezeu "intervenţionist" ca să citez din clasici.
- Altă găselniţă! De unde până unde!?
- De ce lipsă de demnitate? Pentru că îşi poartă vârsta cu demnitate?
- De unde ştii tu cât de mare sau de mic este Dumnezeu’ femeii pioase?
- Ţi-am zis eu că se prostitua, ca era în mini-joupe?
- Sau cât de intervenţionist sau neintervenţionist este?
- Daca la ea e lipsă de demnitate la cele care se vând cu copii cu tot ce mai e?
- Ca să te faci de căcat nu e musai sa te caci pe tine, exista şi alte modalitătăţi. Aşa şi cu postituţia hipioatei.
- Cum să cred eu în ceva sau cineva când cineva-ul ăla nu e unul suprem, al tuturor, ci e preferenţial. Adica pot sa-mi fac un dumnezeu, adica pot sa-l cioplesc şi să fie dumnezeul meu preferat?
- Păi cine te pune sa crezi într-un astfel de Dumnezeu? Nu confunda lucrurile!
- Păi dacă e sa cred, eu cred Într-un Dumnezeu al tuturor nu al unora, în fine eu votez pentru Che Guevara.
- Îndoiala asta, din vorbele tale, mă descurajează.
- Tu banuiesc că rămâi la rugăcioasă.
- Nici eu nu am un sistem foarte bine reprezentat în ceea ce priveste Divinitatea dar simt că este acolo. Ştiu că este acolo. De fapt nu "acolo": Este aici.
- Să aprinzi o lumânare pentru mine când mă vor împuşca ăştia!
Sentimentul ăsta îl am şi eu. Să şti că este ceva e de-ajuns, în schimb mă dezgustă, şi recunosc că am facut la fel de multe ori: Cum apare o problemă "Doamne dacă mă ajuţi fac şi dreg!"
- Hehe, asta e natura noastră, suntem slabi, suntem oameni.
- Când eram în facultate aveam examene: Hopa-Mitica, lumânări la biserică la greu, pipait unghia nu ştiu cărui sfânt sau o bucată din izmene lui Sf. Gheorghe de la Universitate, etc. Şi parcă de-Al naibii, Dumenzeul Ăla miştocar îmi dădea cu tifla, nu că nu-l luam dar îl dădeam şi în vreo 2 rr-uri.
- Exemplul cel mai bun e cei care au fost atei sau "liber cugetători" în tinereţe şi, pe măsură ce îmbătrânesc, încep să-l descopere pe Dumnezeu.
- Exact! Şi tu crezi că rugacioasa în tinereţe citea "Ce se întâmplă cu femeile care se roagă?"?
- Catalina, te grăbeşti s-o judeci.
- Mai ales că, daca e abia în stadiul ăsta de "întrebare" e clar ca abia acum începe "să creadă".
- Nici nu vreau sa îmi imaginez prin ce greutăţi o trece, ce păcate sau ce temeri or macina-o.
- Deci ea abia se întreaba ce beneficii o să aibă dacă se roagă.
- Nu-s eu sau tu în masură să o judecăm.
- Alea de le văd în metrou că citesc Acatistul Maicii Domnului, alea au trecut de întrebarea asta.
- Hehe.
- Da mă mamă dar genul ăsta de carţi sau Acatiste le citesti în intimidate.
- Poate ca suferinţa o face să nu-i mai pese.
- Cum te cureţi tu de păcate când lângă tine unul îşi bagă şi îşi scoate? Asta e disperare, mustrare de conştiinţă, suflet impovărat.
- Sunt mai multe cauze care pot determina un om să aleagă drumul ăsta.
- Şi să şti tu că Dumnezeu Ăsta nu e un bonnux automat care să cureţe păcatele, mizeriile. Ăsta ţine minte tot, Dumnezeul Ăsta, şi oricat ai citi acatiste tot ţine minte. Cel mai înţelept e să ţi le asumi, aşa te cureţi mai bine şi mai sigur.
- Hmm… Aici începe o întreagă poveste, poţi să îţi asumi doar anumite grade de vinovăţie. Cei mai mulţi trăiesc o viaţă fără să iasă din calapodul ăsta, se întâmplă însă uneori, pentru puţini, e adevărat, să traiască evenimente care îi încarcă emoţional cu mult peste puterile lor. Aşa a apărut, cred eu, ideea de spovedanie şi de Dumnezeu a toate iartărtor.
- Până la urmă sunt doar speculaţii şi ce spui tu şi ce spun eu. Nimic nou.
- "Toate-s vechi...Tu te-ntreabă şi socoate"
- "Ce e rău şi ce e bine?"
- "De-o fi una, de-o fi alta... Le-om duce toate" Hehe.
[+/-] afişează/închide
| [+/-] |
Uţă |
Spatele unui bloc de 10 etaje. Berceni, 1987.- Hai să ne jucăm de-a hoţii şi gardiştii!
- Hai, cine face alegere?
- Bogdan cu Mihai că-s cei mai mari.
- Băi! Am ghicit ceva! Staţi să vă zic!
- Ce ai făcut mă? (Bogdan, unul dintre cei mai mari)
- Am ghicit ceva, jucăm pe cazemate. În cazemată nu se trage, e ca un fel de casă, v-aţi prins? (eu, plin de entuziasm)
- Băi ţărane, când mai ghiceşti ceva spune ca ţi-a venit o idee! Ai inţeles? (acelaşi Bogdan, ceilalţi copii râd, ei ştiu că-s venit de la ţară şi că-mi petrec încă, mai toate vacanţele, acolo)
- Ţăranu! Hehe, ţăranu’ a ghicit ceva. (alţi copii)
- Mi-a venit o idee, (fără entuziasm acum) să jucăm pe cazemate...
Se fac alegerile, cei doi băieţi mai mari aleg pe rând câte unu dintre noi. Bebe, vecinul de apartament şi prietenul meu este ales în cealaltă echipă.
- Vreau să fiu cu Bebe în echipă, altfel nu mă mai joc!
- Echipele tre’ să fie echilibrate, n-ai cum să ţii cu cine vrei tu!
- Ia-l tu pe Maimuţă şi da-ni-l nouă pe Bebe.
- Am facut alegere, nu te mai oftica!
- Cui spui Ţărane, Maimuţă?
- Dacă-mi mai zici o dată Ţărane te sparg!
- Dacă tu-mi zici Maimuţă îţi zic şi eu Ţăranu’...
- Nu-ţi mai zic Maimuţă... O să-ţi zic... Uţă!
- Şi eu o să-ţi zic Ţără!
- Uţă! Uţă! (râd ceilalţi copii)
***
În alt bloc, în alt an. Bucureşti 2004.
- N-ai de gând să deschizi? (Cătălina trezită din somn)
- Nu.
Sunt câteva lucruri care mie nu mi se întâmplă:
- Eu nu primesc scrisori recomandate. Adică primesc avizul care-mi zice să mă duc la poştă cu buletinu’ să ridic recomandata, dar nu mă duc s-o ridic. De obicei sunt amenzi.
- Mie nu-mi sună nimeni la uşă, sau mă rog, dacă mă sună şi nu s-a anunţat printr-un telefon, ceva, mai înainte, nu răspund. De obicei e poliţia ori administratoru’ sau, mai rău, da mai bine tac.
- Măcar vezi cine ne sparge capu’ cu soneria aia!
- Vezi tu.
Nu ne mişcăm nici unu’. Aşteptăm să se plictisescă şi să plece. Nu pleacă, ba dincontră şi-a pus mintea cu soneria. Ce rahat fac? Ăsta-mi consumă curentu’ şi, te pomeneşti că-mi arde şi soneria.
- Deschid
- Opresc curentu' soneriei de la tabloul electric.
- O las să se ardă.
Mă hotărăsc să opresc curentu'.
Îl opresc ş-arunc o privire pe vizor, mizam pe administrator, dar nu. În faţa uşii un tip robust a cărui mutră mi-e cunoscută de undeva, nu ştiu de unde, se uită surprins la soneria care nu mai vrea să sune. Tot apasă cu degetele butucănoase pe buton, mai mai să-l rupă. Deschid.
- Salut Dane!
- Salut!
- Mă mai şti?
- Hehe, Uţă! Ce faci mă? Cât e de când nu ne-am văzut?
- 10 ani?
- Mai mult, vreo 15-16 cred. De când te-ai mutat.
- 15, da bă, să şti!
- Intră, ia un loc. Îţi fac o cafea?
- Aham. Mă mir că m-ai recunoscut.
- Cu ceilalţi n-am probleme, îi recunosc uşor, cu mine mi-e mai greu...
- !?
- Nimic, bat câmpii. Ia zi, ce-ai mai facut, cu ce te lauzi? Care e viaţa ta?
- Păi care să fie? Mă-nsor! D-aia am venit, să te chem la nuntă.
- Ohoo! Bravo Uţă, bravo mă! Când?
- Sâmbăta asta, să moară fanii mei! (azi e joi)
- Casă de piatră, ce să mai!
- Mersi. (râde, chipu aspru de bărbat se schimonoseşte, copilăreşte, în cute de râs fericit şi tălâmb)
- Mă bucur pentru tine! Cum m-ai găsit?
- Huh?
- Cum ai dat de mine?
- Am sunat la maică-ta la uşă. Ea mi-a dat adresa asta.
- Nu-mi spune că te-a recunoscut mama?
- Nu, i-am spus eu cine sunt.
- Hehe, ce i-ai spus? ”Săru’mâna, Dan e acasă, îl lăsaţi să iasă p-afară. Sunt eu, doamna Aristide, Uţă, nu mă mai ţineţi minte?”
- I-am zis că-s nepotu’ doamnei Ieremia.
- Ohh, condoleanţe...
- Mersi, a fost demult.
- Şi zi te-nsori, huh? Da' de ce aşa-n scurt?
- Mi-am luat permisie până luni.
- Hehe! (cu îndoială)
- Nu glumesc! Să moară fanii mei!
- Nu puteai să-mi zici şi tu mai devreme, s-apuc să strâng nişte bani, m-ai luat ca din oală, îţi dai seama.
- Nu-mi trebuie mă nici un ban! Sunt în Legiune acum, am bani. Vreau să vi tu la nunta mea.
- Unde eşti mă?
- În Legiunea Străină.
- Nu te cred!
- Să moară fanii mei, uite dacă nu mă crezi. (scoate un fel de legitimaţie cu însemnele Franţei, cu poza lui şi c-un nume străin)
- Bă tu nu eşti normal! (în timp ce întorc legitimaţia pe toate părţile)
- Hehe!
- Cum ai ajuns acolo?
- Ştii că în liceu am fost în lotu’ naţional de juniori, la lupte greco-romane?
Nu ştiam. De aici începe o poveste uşor de intuit. Adolescenţă zbuciumată, marcată de lipsuri materiale. Tentaţii, lume interlopă, criminalitate, poliţie, dosar, condamnare. Fugă peste hotare. Legiunea străină, identitate falsă, protecţie, diciplină, risc, bani, dezertare, însurătoare.
- Tu eşti nebun, crezi că te iatră aşa uşor dacă ai dezertat, mai ales că ai contract cu ei...
- N-ai înţeles... Mă întorc, n-am dezertat detot. Am avut permisie 3 zile şi mai întârzii 3. Luni mă-ntorc. Fac 40 de zile de arest, da se merită! Ce pula mea, mă-nsor!
- Şi aici, ce faci cu condamnarea?
- Se prescrie până termin eu. Hai c-am vorbit destul, hai să facem petrecerea burlacilor, hai să bem! Să moară toţi fanii mei!
Plecăm cu o maşină scumpă, închiriată. Invitaţii la petrecerea burlacilor sunt doar eu ş-un amic d-al lui, din Legiune. Mergem într-o bodegă nesimţit de scumpă din centru’. Mai toţi îl cunosc aici. Oameni care-şi vorbesc în şoaptă, stripteoze, animatoare, cuburi de gheaţă şi sticle de wisky se amestecă în coctailuri de muzică house şi sute de euro.
- Băi Uţă, ce ţi-a venit să mă inviţi la nunta ta după 15 ani?
- Mai şti, când ţi-a dat tac-tu bani, odată, m-ai chemat cu tine la cofetărie şi mi-ai luat o prăjitură!
- Faci mişto de mine.
- Nu fac! Să moară fanii mei dacă fac! Tu nu mai ţii minte?
- Nu mai ţin bă Uţă, da dacă ştiam, să mor dacă nu-ţi luam un tort!
- Hehe.
A pus una dintre fetele care dansau la bară să danseze-n faţa mea. Aproape dezbrăcată, flutură languros o sută de euro prinsă sub elasticu’ de la bikini. Pe sub fundu' stripteozei, printre picioarele care se tot unduie blocându-mi din când în când vederea, parcă recunosc un chip familiar în mulţime.
- Ce faci acolo mă, în Franţa?
- Aaaa, nu-n Franţa am unitatea mă, Africa scrie pe mine!
- Şi ce faci toată ziua acolo mă, instrucţie la greu huh?
- Gata instrucţia demult...
- Ba aia nu e Cătălina sau mi se pare mie?
- Acum omor negri. Ba da Cătălina e, am pus-o pe nevastă-mea s-o ia să mergem cu toţii la un restaurant, ce zici? Ce te-ai blocat aşa?
[+/-] afişează/închide
