Idei despre cat de superficial e unul sau altul, despre cât de "minciuna" sunt eu iar imi vâjâie prin cap. Majoritatea prietenilor din garda veche s-au facut oameni serioşi numai eu mă ambiţionez într-o "tinereţe fără bani şi fără bătrâneţe".
- Băi Aristide ştiai ca anii de studenţie se iau în calcul la pensie?
- Să mori tu? Nu ştiam. Nu cred!
- Hehe, crezi nu crezi, aşa e. Dacă te ambiţionezi umpic vei ieşi la pensie direct de pe băncile facultăţii.
- Hehe.
- Da bă şi cu ocazia asta intri şi-n cartea recordurilor, iei o cârcă de bani.
- Cât?
- Nu ştiu exact, câteva sute de mii de euroi oricum.
- Dolari!
- !?
- Dolari mă că e americană invenţia -The Guinness Book.
- Ce facultate faci după asta?
- Nu mai fac mă niciuna m-apuc, în pula mea, să muncesc că mi s-a acrit de studenţie şi de sărăcie.
- Nu te văd muncitor. Hehe. Găseşti tu vreo mătuşă Tamara ceva.
- N-auzi mă că mă fac om serios? M-am săturat!
- Eu nu te cred, da mă rog, cum zici tu...
- Ce faci weekendu’ asta?
- N-am nimic în plan, un munte ceva?
- Ce zici vă băgaţi la un Moldoveanu?
- Stai să vorbesc cu Cătălina.
După 2 zile, vineri noaptea, octombrie 2006, baza masivului Făgăraş:
- Putem să mergem până la cabana Sâmbăta la frontale.
- E târziu coaie, care e schema dacă ajungem la 3 noaptea nu e nici o şmecherie. Mai bine dormim aici şi pornim mâine la prima oră, odihniţi şi pe lumină.
- Rămânem aici dacă voi vreţi aşa dar tu nu vezi cum arată pensiunea asta? E soto un bulion pe noapte dacă nu mai mult.
- Hai cu mine să-ntrebăm, vedem care-s scorurile. Dacă e nasol punem cortu' şi gata.
Pensiunea arată belea. 3 margarete. Ca peste tot şpaga îşi face treaba. Cu 200 de mii pentru femeia de servici(să trăiască), ne cazăm pe furiş. Somn de voie până a 2-a zi la 7 a.m.
- Luăm prosoapele să ne scoatem banii?
- Hehe, sunt noi nouţe, dacă le luăm ieşim pe plus da o băgăm pe amărâta aia la plată. A fost om cu noi nu se face!
- Hai bă nu fi fraier că am nişte perdele cfr pe post de proasoape...
- Hehe, du-te-n pula mea de distrus, lasă-le-n morţii lor de prosoape du-te pe la vreo-nmormântare sau pomană ceva dacă vrei prosoape fără sigla cfr.
- Eşti fraier, oricum nu mai treceam noi p-aici.
Munţii se ridică din pământ în faţa noastră, dintr-o dată. Făgăraşul are ceva dârz şi obraznic ca un bărbat ţapăn şi vulgar.
Urcăm, e o vreme de zile mari. Am fost destul de norocoşi anul ăsta cu vremea. Mi-amintesc că acu’ vreo 3 sau 4 ani în Apuseni ne-a plouat o săptămână-ntreagă d-ajunsesem să visez broaşte.
Lăsăm cabana Sâmbăta în urmă. Arată groaznic. E cam "puşcată" ca să folosesc cuvântu unui arădean când a venit vorba de cabană.
Pentru a ajunge pe creastă de la cabana Sâmbăta sunt 3 variante marcate una normală şi 2 pentru "turişti încercaţi". Ghici pe unde am luat-o?
Da. Ai ghicit. Nu e chiar floare la ureche dar nici vreun capăt de lume.
Am ajuns să iubesc marcajele şi traseele marcate după ultimile experienţe prin munţi. Făgăraşul e excepţional de bine marcat. Felicitări celor care au facut-o!
Odată ajunşi în creastă nu mai avem decât 5 vârfuri până la Viştea – Moldoveanu.
Planul e să înnoptăm la refugiul de la poalele vârfului Viştea Mare.
Noaptea în luna octombrie temperatura scade, de obicei, sub O grade pe creasta Făgăraşului. Sacu' meu de dormit e varză dar nu conteaza, avem o juma' de votka la noi. Dacă aveam 1 litru nu cred că-mi mai trebuia sac deloc.
Cum vremea e frumoasă şi cum nu suntem singurii virusaţi ne aşteptăm să găsim refugiu' plin. Dăm de zor din picioare poate apucăm un loc, maxim două.
Ajungem la refugiu pe la 5 p.m. Ne calificăm pentru locul 2. La refugiu mai este doar un arădean superbine echipat. De fapt e atât de bine echipat ca n-are nevoie de refugiu, şi-a montat o bijuterie de cort chiar pe marginea crestei.
Refugiul arată bine. A fost tencuit şi zugrăvit de curând. Dacă oligofrenii care cară până acolo diverse s-ar obosi să îşi ia ambalejele şi gunoiul înapoi ar fi perfect.
Ultimii veniţi sunt o gaşcă de liceeni. Au ajuns pe la 12 -1 noaptea. Am înţeles că au plecat pe întuneric dinspre Podragu. Ce vrei, trebuie să-şi vândă ş-ăştia cu televiziunile ştirile. Fără adolescenţi inconştienţi şi teribilişti de genu’ ăstora care să crape prin munţi ce-ar mai vinde?
A doua zi suntem în picioare odată cu prima geană de lumină. Pe Viştea mare un tată îşi învaţă feciorul de 5-6 ani numele vârfurilor din jur. Puştiul îi soarbe cuvintele, Făgăraşul i se oglindeşte şi îi arde în privire. Pielea mă furnică.
Vărful Moldoveanu se trezeşte cu noi în cârca lui. E un vârf prietenos care ţine cu Steaua. Flutură mândru agăţat de-o cruce steagul Stelei. Stăm la o vorbă cu el. Îl tachinez şi-l întreb cum se-nţelege cu vecinu lui ungur, Viştea Mare. Râde şi zice să-mi văd de treaba mea că ei sunt prieteni buni. Că-n iernile grele când noi ne ascundem după sobe, calorifere şi cojoace ei doi îşi alină urâtul şi îşi povestesc câte-o amintire cu daci, cu flori de colţ şi cu vulturi ca să mai uite de viscolul care le roade creştetele.
Îi promit ca trec în vara care vine să-l văd iar, îmi iau râmas bun şi cobor. Lângă refugiu se odihneşte un bătrân cu nepoată-sa alături.
Ne salutăm. Ne-ntrebă despre traseul prin care am venit, vrea să coboare p-acolo. Îi dăm toate lămuririle cum ne pricepem mai bine. Nepoata-sa face poze.
(....)
- Din creastă s-ar putea să nu vedeţi marcajul triunghi galben. Cel mai uşor e să număraţi a 2-a viroagă prin care se poate coborâ pe stânga.
- Mulţumesc. Voi pe unde vreţi să coborâţi?
- Pe triunghi roşu, chiar pe aici.
- Până-n Victoria?
- Nu, vom face la un moment dat dreapta pe un drum forestier spre mânăstirea Sâmbăta.
- Drum bun!
- Mulţumim la fel! (curiozitatea e mai puternică decât bunu simţ şi îl întreb). Iertaţi-mi curiozitatea, ce vârstă aveţi vă rog?
- Hehe, 75 de ani şi 15 zile.
- Mulţi înainte! (îi strâng mâna şi plec)
[+/-] |
15 zile |
[+/-] |
Muia lu' Făt Frumos |
Tot ce-ai furat ca zahăru-n mare se topeşte.
Rămâne... doar gustu' de pişat.
Ca la-nceput.
Nu te speria. Sau sperie-te! Îţi va trece :(
Eşti necesar. Te izbăveşti fără să ştii.
Prin odraslă.
Te salutăm din mers.
Sugi pula!
Drumuri noi se deschid ca-ntr-o poveste.
O poveste cu zmei învinşi demult.
[+/-] afişează/închide
[+/-] |
Doline |
Dacă mergi dinspre Herculane spre Valea Jiului, înainte de satul Godeanu o să vezi în dreapta nişte creste. Unul dintre vârfurile crestei respective e al lui Stan.
- Ăla o fi?
- Nu ştiu, mie mi se pare ăsta pe care suntem mai înalt.
- Ăla trebuie să fie! E mai înalt ca ăsta, nu vezi bine?
- Dă-l mă-n morţii mă-sii de vârf, hai s-o tăiem drept înainte. Ţinem creasta, avem de mers mai bine de 20Km de creastă şi tu vrei să facem ocolu pizdii.
- E cel mai înalt din Mehedinţi, dacă tot am ajuns până aici...
- Nici măcar nu ştim sigur dacă ăla e. Poate pentru că e acoperit de pădure pare mai înalt. Poate că noi am trecut deja de el şi acum ne ambiţionăm aiurea să tăiem cărări prin lastărişu’ ăsta.
- Nu mai fi căpos uită-te pe hartă că nu ţi-o cade mâna şi nu mă mai contrazice atât. Ăla din faţa noastră e Vârful lui Stan!
- Cum arată munţii ăştia...
- Da, zicea Darty de peisaje selenare şi vegetaţie luxuriantă dar credeam că exagerează.
- Peisaje selenare. Hehe. O fi citit pe vreun site şi a reţinut expresia.
- Mamă în ce hal poa’ să pută, care te-ai stricat bă la stomac?
- Adrian a tras-o, d’aseară mă asfixiază aşa.
- Băi nene, du-te şi fă-ţi un control, ceva! Mirosul ăsta n-are cum să iasă dintr-un om sănătos!
- Unde vreţi mă să mă duc? Mergeţi înaintea mea dacă nu vă convine.
Poteca se pierde printre tulpinile copacilor. Vârful e foarte aproape însă lăstărişul înalt şi des transformă fiecare pas într-un chin. Munţii Mehedinţi sunt acoperiţi până aproape de creastă şi chiar pe creastă, în câteva locuri, de foioase. Toamna e anotimpul ideal pentru drumeţie prin aceşti munţi dacă eşti îndrăgostit de culoare.
Sus, între creste, se întind păşuni. Formele astea de relief, păşuni întinse mărginite de creste ca într-o cetate se numesc doline. Dolinele din Mehedinţi. Câte un copac bătrân, gros ca-ntr-o poveste sparge cu nuanţe de roşu, pe alocuri, verdele, stins acum, al păşunilor. Pinii negri de Banat urează drum bun ciobanilor şi turmelor care coboară spre câmpie. Ii vor aştepta în primăvară tot aici. Aici pe creste, înfipţi în cer şi în munte, în mintea câtorva turişti şi-n sufletul ciobanilor de care se despart acum.
- Oare marcajul ăsta de care ar trebui să dăm noi, dunga roşie o fi şi în realitate sau numai pe hartă?
- Eu cred că e doar pe hartă. Or fi avut ăştia de la ministerul de resort ceva bani de la vreo organizaţe internaţională pentru turism să marcheze şi să cartografieze zona, au furat banii şi au tipărit fiţuica asta de hartă ca să se justifice.
- Hehe.
- Nu mai râdeţi că e un scenariu perfect plauzibil la noi.
Cutreierăm munţii Mehedinţi de-a lungul şi de-a latul. Traversăm creste şi doline. Nu ţinem nici un marcaj şi, ce e chiar trist, nici o direcţie. Dacă cineva ar fi încercat, în mod deliberat să meargă aiurea, fără nici o noimă nu cred că ar fi reuşit mai bine decât o facem noi.
- Iar ai comis-o! Dă-o dracu de treabă că m-ai omorât cu băşinile tale, Adriane!
- Doamne, Adi mamă, ce ai mâncat de trăzneşti în halul ăsta?
- Mai lasaţi-mă-n pace, nu cred că v-ar plăcea să fiţi în locul meu.
- Ţine-le frate-n tine, sau ţi-e frică să nu te ofileşti de la otrava asta?
- Adriane, spune drept, tu ai mai fost p-aici înainte?
- Pe unde?
- P-aici, prin munţii ăştia?
- Nu, de ce?
- Mă gândeam că oi mai fi trecut p-aici, d-aia peisaju’ selenar. S-a ofilit vegetaţia pe unde ai călcat, a rămas doar stânca şi aia arsă, ca după cataclism.
- Hehe.
- Bă, stai dracu acasă nu mai umbla prin munţi că în curând or s-arate toţi la fel de selenar dacă-ţi mai vânturi mult miresmele prin lume.
- Şhhht! Vine un om cu un cal.
- Ţacă eşti sigur că e om? (Cătălina)
- ?
- Nu e urs?
Ţacă tresare şi se mai uită o dată atent (omu-i la 3-4m):
- Om e mă.(convins)
Un om uscat, cu pălarie neagră şi cu un cal alb, bătrân s-apropie de noi. E de prin partea locului. Nu seamănă a urs, ce-o fi apucat-o pe Cătălina să pună o aşa întrebare?
Mormăie "Bună ziua!" către noi şi dă să treacă mai departe. Calul îşi vede d-ale lui, nu pare să ne dea atenţie, miroase curios iarba dimprejur şi din locurile în care o găseşte mai fragedă rupe câte o muşcătură.
- Bună ziua, îi răspund, aveţi idee e vreun marcaj, bandă roşie, prin împrejurimi?
Calul se-ntoarce primu, mă priveşte atent pentru câteva secunde ca şi când ar fi ştiut despre ce-ntreb. Îşi flutură una dintre urechi încercând să gonească câteva muşte apoi începe să-şi rumege iarba liniştit de parcă şi-a uitat gându’.
- Nu, ce marcaj?
- O dungă roşie, cu alte două albe d-o parte şi de alta?
- Nu, mă băieţi, nu există aşa ceva p-aici.Cruce roşie este dacă asta căutaţi.
- Ştim de cruce roşie da nu ne trebuie, noi vrem bandă roşie.
- Nu e. Da de unde veniţi?
Ne uităm unii la alţii, ne e ruşine să-i spunem că ne-nvărtim în cercuri şi ovale, de nebuni prin munţii Mehedinţi. Nici unu nu răspunde. Omul ridică din sprâncene a aşteptare către noi.
- Din Bucureşti, răspund apoi îl întreb repede: Ajungem până se-noptează-n Herculane p-aici?
- Pe creastă nu, doar dacă o să coborâţi în Valea Cernei pe cruce roşie. Atunci da, ajungeţi.
De dimineaţă stâncile erau reci, de la răcoarea de peste noapte, dar acum au început să se-ncălzească. Nu e bine. Stau rezemat d-o stâncă în timp ce vorbesc cu localinicul. Simt stânca, s-a încălzit. Nu e bine deloc. Am auzit că viperele stau pe stânci calde să-şi încălzească sângele p-aici, prin împrejurimile Herculanelor.
- Cât o mai fi până se-noptează?
Amândoi îşi întorc, a surprindere, în acelaşi timp, capetele către mine. Afurisit cal, parcă mă-nţelege. Uscatu-şi împinge pălăria spre creştet, oftează a lucru greu şi, mai mult în şoaptă:
- Păi eu ştiu mă băieţi? Dacă nu ştiţi voi care sunteţi de la oraş... schimbă o privire cu calu care lasă să se vadă câteva fire de iarbă şi un şir de dinţi lungi şi galbeni pe care-i rânjeşte către noi.
O băşină ţapănă, rupe liniştea muntelui. N-am mai auzit şi sunt convins că n-o să mai aud una de calibrul ăsta niciodată. Am mai vorbit cu unu, cu altu şi mi-a fost greu să-i fac să înţeleagă cam despre ce e vorba. Cel mai apropiat sunet ca asemănare ca să-ţi faci idee, s-aude spre iarnă, înainte să dea ăştia drumu’ la căldură, când curăţă ţevile din blocuri. S-aude ca un muget dar metalic. Dacă până acum s-au făcut miştouri de data asta toţi am amuţit. Îl privim pe Adrian şi ne aşteptăm să înceapă să zboare prin aer de la o aşa başină cum zboară baloanele pe care le scapi din mână după ce le-ai umflat să pleznească.
- Ce căcat ai mâncat mă? Carbid!? Mai aveai umpic şi explodai. Cred că ai vreun maţ sau vreun organ, ceva rupt în tine. N-ai cum să te beşi în halul ăsta şi să rămâi om întreg.
- N-am fost eu, să-nebunesc. Calu a dat-o!
Calu bălăngăne tăcut, nevinovat şi mulţumit din coadă. Uscatu mormăie un salut şi se-ndepărtează.
Adrian e ofticat că avem îndoieli.
- Bă al dracu cal. Ce potriveală! Parcă a facut-o intenţionat.
Nu-l credem pe uscat, nici calu’ lui lui băşinos şi-o luăm iar, cum ştim noi, în cercuri, ovale şi alte forme şerpuite peste munte. Noaptea ne prinde pe creastă. Mergem la lumina frontalelor, în şir indian. Adrian merge primu.
[+/-] |
Samson şi Dalila |
Dorm. Dorm şi ştiu că dorm. De unde ştiu că dorm? Ştiu pentru că nu sunt în patul meu, sunt în patul copilăriei mele. Sunt în Hulubeşti în casa bunicilor mei, prin urmare dorm şi visez că dorm pentru că eu sunt în casa mea acum şi chiar dacă aş fi in casa de la ţară multe s-au schimbat în 20 de ani. Acum nimic nu mai arată ca-n visul meu.
Dorm în camera mare, în tindă cum îi spunem noi. Ceva mă trezeşte ca o nelinişte. Mă uit împrejur atent. Este întuneric dar luna aruncă o lumină stinsă care nu lasă întunericul să fie întreg. Sunt umbre nefireşti şi mişcătoare atunci când nu le privesc decât cu coada ochiului. Încremenesc în loc când îmi aţintesc privirea pe ele.
Casa asta a fost ridicată din temelii de tataia Radu cu mult timp înainte de a mă naşte eu. Peretele dinspre curte e făcut din 3 uşi de stică alăturate, cu rame late, din lemn. Prin geamuri parcă umbrele au mai mult curaj. Se mişcă nu doar atunci când le prind cu coada ochiului, se mişcă neclar şi când ma uit drept la ele. Se topesc şi se scurg unele-ntr-altele căutând parcă să se materializeze deasupra clanţei, să prindă astfel putere să deschidă uşa cu rame late şi să rupă zăgazul dintre lumi ce le ţine departe de mine. Se năpustesc mereu, unele-ntraltele, şi se tot destramă pe margini ca să se strângă iar parcă mai închegat de fiecare dată. Aerul din cameră începe să fie lăptos. Fiecare respiraţie îmi zgârie plămânii acum.
Dar eu nu mă tem. Nu. Ştiu că dorm şi că visez un vis urât. Aş vrea să mă trezesc din el dar nu pot. Oricât de tare m-aş concentra visu’ îşi urmează cursul nepăsător de parcă ar avea voiţă şi conştiinţă proprie. Şi nu numai atât, visul ăsta ştie că îl cunosc, e doar visul meu. Ştie că ştiu că visez. Ştie că eu sunt creatorul lui şi că ştiu asta. Dar pare să nu-i pese. E ca un adolescent care-l urăşte pe Dumnezeu pentru că i-a luat părinţii lăsându-l să se usuce în lumea asta ca un pom cu rădăcinile tăiate. Se ştie nedorit dar se înverşunează să termine ce are de spus înainte de a pleca. Umbrele îşi urmează lupta cu clanţa ca valurile mării în iernile foarte reci, atunci când încep să îngheţe.
M-am săturat de visul ăsta. E ridicol. Nu îl vreau. Mă ridic şi mă apropii de clanţă. Celelalte umbre, cele din cameră au început să prindă mai multă viaţă, încearcă să-mi distragă atenţia, să mă facă să renunţ, să mă opresc. Dar nu. Sunt hotărât să închei acest vis ridicol şi încăpăţânat care s-a strecurat stângaci printre amintirile mele şi acum tropaie grosolan stricându-mi somnul.
Un vis care a ratat la mustaţă calificarea pentru poziţia de coşmar. Dacă era destul de abil să nu-mi încurce etapele vieţii şi nu poziţiona decorul în fragedă copilărie ci undeva mai aproape de prezent se califica fără doar şi poate. Dar aşa… Aşa că îşi merită soarta, voi deschide uşa asta cu rame late ale cărei geamuri le-am spart de nenumărate ori de-a lungul timpului. Am s-o deschid şi am să râd, am să muşc din umbrele astea care îmi gonesc odihna, am să le muşc de faţă dacă au vreuna iar dacă nu am să le scuip. Se vor destrâma jalnice la picoarele mele se vor târâ afară ridicole ca nişte târfe ridicate de gabori de la locul faptei.
Simt clanţa rece în mână şi mă gândesc câtă risipă de energie. Un vis care a făcut atâtea eforturi să fie şi el un coşmar. Aşa o rezoluţie a imaginii la o luminozitate atât de slabă, plus simţuri tactile aşa de limpezi în zadar. Nu ştiu pe unde am citit sau m-or fi învăţat la şcoală, Dumnezeu ştie, dar ştiu că atunci când visezi creierul face ordine în informaţiile asimilate în ultima vreme. Cred că numai căcat a asimilat creierul meu dacă nu e în stare să regizeze un amârât de coşmar ca lumea.
Mă consolez cu gândul că măcar nu are sonor. Bine că n-a irosit şi bunatate de stereo doubly surround axat pe bormaşina vreunui vecin sonat sau spart, gresie/faianţă, reparat lift, plâns de copil sau de nevastă batută sau mai ştiu eu ce alt eveniment din mediu’ înconjurător care asigură de obicei suportul audio pentru un coşmar decent.
Apăs în morţii mă-si pe ea de clanţă rece şi deschid brusc uşa de sticlă cu rame late. O deschid ferm, hotărât, cu curajul omului care ştie că e doar un vis. O deschid sfidător, curios şi obraznic doar cu o urmă de teamă. O urmă foarte vaga de teamă izvorâtă din cine ştie ce colţişor iraţional al fiinţei mele.
Muntele de umbre vii, că asta era dincolo de uşă, un munte de umbre mişcătoare şi reci se prăvăleşte peste mine asfixiindu-mă. Mă înec în miliarde de umbre reci care mi se scurg pe trup.
Mă trezesc. Sudori reci au inflorit pe faţa mea. Mi le şterg şi răsuflu uşurat. Ce căcat de vis. Şi ce sperietură aiurea.
Stau câteva secunde şi îmi ascult inima cum se potoleşte încet, încet din galopul nebun în care o luase la fugă. Ea nu prea credea că-i doar un vis. Ştii cum sunt inimile, se impresionează uşor.
Ce-o fi vrut să-nsemne? Sunt superstiţios în privinţa visurilor de când a murit tataia Nicu, Dumnezeu să-l odihnească. Eram copil, 7-8 ani dormeam în braţele lui şi am visat că murea încătuşat într-un coşciug din spini. Un coşmar foarte urât pentru orice vâstă, cu atât mai mult pentru una ca mea. M-am trezit plângând cu sughiţuiri. Toată familia s-a adunat în jurul meu căutând să mă liniştească. Bunicul încearcă să gonească drăcuşorul neastâmpărat care şi-a vârât coada să-mi tulbure somnul, îmi mângâie părul şi-mi spune una dintre poveştile preferate trăite de el în război.
N-am vrut să le spun ce anume am visat. Credeam că dacă voi păstra secretul cumplitului vis, coşmarul respectiv va rămâne încătuşat pentru veşnicie într-un ungher al memoriei mele. Nici nu vroiam să-l supăr, destul îl supăram peste zi cu toate năzbâtiile mele. La o lună după acel coşmar bunicul meu s-a stins. Poate dacă îi spuneam atunci despre acel vis ar fi ştiut şi n-ar mai fi murit. Şi poate astăzi când încerc să-mi amintesc detalii uitate despre poveştile din război l-aş fi putut întreba şi m-ar fi lămurit.
M-am liniştit acum. Îmi alung ultimile îndoieli ciupindu-mă de mână. O simt cam amorţită, cred că am dormit iar peste ea. Acum că nu-mi mai aud inima e o linişte de-mi ţiuie urechile şi beznă grea. Cunosc casa părinţilor mei cu ochii închişi. "Fie bezna cât de grea/ tot mai tare-i mintea mea!" Hehe. Mă ridic din pat şi mă-ndrept către uşă. O să beau un pahar cu apă rece şi-o să mă spăl pe faţă. Nu cred că voi putea adormi la loc. Poate citesc ceva.
Nu aprind lumina pentru că e prea puternică şi-or să mă doară ochii. Am să o iau uşor, întâi cu neonul de la baie.
O întrebare ca un pumnal mi se înfige în piept în timp ce răceala clanţei îmi înfioară palma.
"Ce caut eu în casa alor mei?" Nu-mi amintesc să fi venit aici. Poate e tata iar de gardă şi m-o fi sunat mama să dorm la ei în noaptea asta ca-n alte dăţi. Dar de ce nu-mi amintesc nimic?
Deschid uşa nesigur şi prin crăpătura care se naşte miliarde de umbre groase, rele şi reci îmi întă-n carne, mă răscolesc, mă ucid.
Mă trezesc iar. Sau nu?
Stau în capu’ oaselor în pat la mine-n casă de data asta. Sunt leoarcă de sudoare crudă. Mă simt ca şi când aş avea febră. Ochii îmi ard, buzele le simt uscate. Privirea o ţin pironită pe geamul mat al uşii care dă în hol. Nimic nu se clinteşte. E linişte. Nu-mi aud nici inima care îmi sparge pieptul, nici respiraţia nici gândurile. E linişte. Prea linişte.
De ce n-aud nici o maşină trecând pe bulevard? Ahh uite că tocmai a trecut una.
De ce e uşa asta închisă, n-o închid de obicei. Dar nu e închisă, dacă mă uit atent e întredeschisă.
Rămân aşa pentru nu ştiu cât timp cu mintea goală de orice gând. Mintea goală începe să se întunece ca o zi de început de primăvară pe munte, înaintea furtunii. Între întunericul de afară şi întunericul di-năuntru rămân eu. Sunt o coajă de nucă cu miezul putrezit. Ascund întunericul şi putregaiul din mine de întunericul şi minciuna de afară şi mă ţin tare. Sunt o coajă de nucă al cărei miez avea odată circumvoluţiuni precum un creier. Un creier cu care simţeam lumea de afară. O lume limpede cu sonor, cu gusturi şi mirosuri felurite. Şi cu culori.
Ce caraghios. De ce mă-nverşunez atât să fiu o coajă de nucă? De ce nu las miezul mucegăit dinăuntru să se contopească cu restu' negurii d-afară?
Nu ştiu.
Gândul ăsta m-a epuizat şi m-a afundat într-un somn adânc. Un somn de prunc.
Dorm o eternitate de linişte. Dorm ca şi când nimic n-a existat vreodată şi nimic niciodată nu va fi sa fie. Şi toată întinderea asta de lipsă de sens e spartă în cioburi mici precum geamul mat de la uşa camerei mele. Din geam rămâne un singur ciob mare şi diform care cade şi el, într-un târziu, cu încetinitoru’. Mi se înfige în piciorul drept până la os. Dar nu mă doare.
În uşă stă cineva. Ce curios, în uşa mea nimeni n-a mai stat niciodată cu toporul în mână.
- Aici e!
Sunetele astea familiare într-un fel ciudat şi străinii care intră în casă tot mai mulţi şi fără chipuri, doar cu palme uriaşe, noduroase umede şi groteşti pe care mi le aşează reci peste ochi şi peste gură. Peste urechi, peste nas, care mă apasă pe gât care nu mă lasă să simt.
Hehe. Îmi înghit saliva acră cu gustu pielii lor jilave şi mormăi înăbuşit în timp ce mor încă o dată nesigur dacă va fi ultima oară:
- Fraierilor, sugeţi pula! Oricum nu mai simţeam nimic demult!
[+/-] afişează/închide