Retezat - ziua 5'

12.08.2006

Undeva pe creasta muntelui Godeanu - 20.07.2006.
E dimineaţă. Ochii ne sunt împăienjeniţi de somn. Când clipesc parcă am nisip în ei. Ursu’ ne-a iertat şi de data asta. N-a venit. Epuizarea însă se pare ca nu iartă pe nimeni.

- Ce facem?
- Strângem cortu’ şi-i dăm bătaie sau ne-ntoarcem după apă…
- Aseară ziceam să lăsăm cortu’ şi rucsacii aici, să luăm doar sticlele şi să mergem după apă.
- Mergem după apă, da asta-nsemnă să ne-ntoarcem şi să coborâm pe triunghi roşu, până la apă, pe unde am văzut ieri poteca aia, care cobora.
- Dacă te duci pe marginea crestei s-aude apa cum curge, mai jos.
- Cine ştie cât de jos vom da de apă… Avem toate şansele să pierdem o zi. Ohh, şi încă ceva, mai avem, cel puţin, încă 2 nopţi pe creastă. Dacă pierdem ziua de azi, 3 nopţi, până-n Herculane. Cât timp crezi că rezistăm nedormiţi pe munte?
- Atunci cum facem?
- Hmm… Coborâm pe triunghi roşu cu tot cu rucsaci, şi reevaluăm povestea după ce dăm de apă. Dacă ne mai ţin balamalele tragem de noi, dacă nu ieşim spre barajul de la Tomeşti. Ce zici?
- Tomeasa mă!
- Huh?
- Barajul de la Tomeasa!
- Tomeasa, cum zici tu. Ce zici?
- Nu ştiu ce să zic, d-acolo e drum lung până la prima gară, dacă nu găsim ocazie s-ar putea să n-ajungem per pedes până-n noapte.
- Hehe, unde mă, în Tomeşti, suntem în maxim 3-4 ore!
- Tomeasa, nu Tomeşti, şi nu de asta-ţi ziceam. Dormi pe tine. D-acolo până la prima gară!
- Ei şi? Dacă n-ajungem punem cortu’ pe marginea drumului.
- În nici un caz! Mergem pân’ la loc comanda şi nu campăm prin padurile alea, de jos! Dacă pe creasă a mai fost cum a mai fost, în pădure e sfidare: "Uite bai ursule, dacă n-ai fost tu-n stare să urci pân’ la noi, am venit noi la tine!"
- Hehe! Găsim mă ocazie, ăştia care lucrează la baraj cu ce pleacă acasă că n-or fi toţi d-aici, trebuie să fie o rată, ceva.
Ne-ntoarcem pe curbă de nivel până la triunghi roşu. Marcajul e proaspăt vopsit însă traseul e neumblat, poteca nu se distinge mai deloc din vegetaţia înaltă. Iarba e umedă de rouă, după puţin timp suntem uzi până la genunchi de parcă am fi traversat întinderi de ape, nu uscat. Mergem din semn în semn, nu urmărim poteca pentru că n-o vedem, o luăm d-a dreptu. Nu-i uşor. Iarba înaltă în care călcăm ascunde tot felu de bolovani şi de gropi în care mai, mai să-mi rup picioarele-n câteva rânduri.

- Cred că doar noi şi cei d-au vopsit marcajele, am trecut p-aici.
- Ţi-aminteşti căţelu’ Nicoletei şi-al lu’ Vali?
- Da, Etian parcă-l cheamă, ce-i cu el?
- Aşa am ajuns să mergem noi acum, ca el.
- Adică?
- Nu-ţi mai aminteşti? Eram acu' vreo 2 ani pe la ei, la masă (masă d-aia care are picioarele unite-ntre ele printr-o scândură la 10-15 cm distanţă de podea), era Eti pui, şi l-a chemat Vali din partea cealaltă iar el, în loc să o ia pe ocolite cum era firesc şi comod, a luat-o d-a dreptu’, pe sub masă, s-o răstoarne şi mai multe nu. N-a contat că s-a lovit şi că s-a chinuit, el a luat-o pe cel mai scurt drum.
- Da mă dar aşa-s toţi pitbulii, cam sonaţi.
- La fel om fi şi noi? (râde)
- Tu încă mai ai îndoieli!?
- Vorbeşte-n numele tău!
- Acu’ un an pe primu' semestru’, la pshihiatrie, au avut nevoie d-un voluntar, dintre studenţi, să ne arate printr-un chestionar, comparativ, diferenţele sistemului de raportare dintre un om sanătos şi unul bolnav. Nu m-am dus.
- Ţi-a fost frică să nu te oprească acolo, la spital? (râde răutăcios)

Coborârea e anevoioasă şi lungă. Mult mai lungă decât am estimat-o iniţial. Încep să-mi simt picioarele "moi", vorba lu’ Vali. N-am nici un chef să mai continui. Mi s-a cam acrit, Godeanu nu e nici pe departe la fel de spectaculos ca Retezatu. De 5 zile merg întruna ş-o ţin numai în salam şi supe. Cu ultima supă pe care am fiert-o m-am pătat pe măini, ca de-o cerneala roşiatică. O fi normal? Oare ce-or băga-n ele? Plus nesomnu’. După o zi de hei-rup odihna e crucială. Probabil, dacă am fi reuşit să dormim, nu m-aş mai fi simţit aşa slăbit. După o noapte albă mă simt ca dracu dar după 2 sau 3 nopţi? Nu vreau să mă gândesc.

Nici Cătălina nu pare să fie într-o formă de zile mari. Cred că i-au deocheat ciobanii, ăia perverşi, de ieri, pantalonii la care se tot chiorau, că şi i-a sfâşiat.
- Să facem un popas să-mi cos egării, te rog!
- Lasă-i aşa, că eşti sexy.
- :(
- Stai să ajungem la drum, că nu te vede nimeni cu ei rupţi, decât eu şi, poate, ursu' mai trage cu ochiu', de după vreun brad.
- Numai urşi ai în cap! (râde cu subînţeles)
- Te-am dezamăgit că n-am fost coios şi n-am mers, spre Munţii Cernei, peste Godeanu?
- Nu, serios acum, mă bucur că n-ai insistat s-o ţinem înainte, pe Godeanu. Mi-era teamă că ai să forţezi pe creastă, fără apă, de nebun, să-mi arăţi mie ce viteaz eşti.
- Nu mai sunt un copil, Cătălino. (cu satisfacţie) Munţii Cernei nu pleacă nicăieri, mergem organizaţi când om merge, cu hartă, cu planu' făcut d-acasă, ca la carte.
- Bine că n-am lăsat rucsacii şi cortu’ sus, că nu cred că mai eram în stare să urc înapoi tot ce-am coborât.
- O ţinem înainte spre Tomeşti şi p-ormă spre gară. Poate avem noroc şi ajungem în noaptea asta-n Bucureşti iar mâine, cum ne trezim, o luăm spre Vamă! (ce gând plăcut!)
- Tomeasa!(mă corectează pentru a mia oară)

Poteca şi marcajul se termină brusc într-un pârău. Ne descălţăm, suflecăm pantalonii şi ţop-ţop, crăcănaţi, prin apa sloi, traversăm pe celălalt mal. Ne oprim să ne zvântăm şi să ne orientăm. Drumul nu se vede. Ce Dumnezeu, doar nu ne-om fi rătăcit? P-aici, prin apropiere ar trebui să fie…
În timp ce aşteptăm să ne uscăm, ne-nvârtim în loc căutând poteca, ne dăm palme ca să omorâm ţânâţărimea şi stăm cu gurile căscate la un motociclist care trece în viteză la mai puţin de 10m de noi.
Nu ştiu dacă el ne-a văzut sau nu: Un el şi o ea, dezbrăcaţi până la brâu, cu rucsacii-n spate, ţopăind, învârtindu-se-n loc şi dându-şi palme peste bulanele goale. Nu cred că ne-a văzut. N-a căzut.
- Ăsta trebuie să fie drumu' spre Tomeşti.
- Tomeasaaaaaa!

continuare

[+/-] afişează/închide