Jerome K. Jerome

eiceps ăcinretup iam aec uN” “Nu cea mai puternică specie
iam aec icin ,etşeiuţeivarpus supravieţuieşte, nici cea mai
erac aeeca ic ,ătnegiletni inteligentă, ci aceea care
eram iam aec ed ădavod ăd dă dovadă de cea mai mare
“eratpada ed etaticapac capacitate de adaptare”
niwraD selrahC Charles Darwin

- Toţi ne schimbăm odată cu trecerea timpului.
- E adevărat, puţini însă realizează că se schimbă.
- Toţi, sau aproape toţi, realizăm că ne schimbăm, dar nu imediat. E ca povestea cu harta – când te uiţi prea aproape de ea nu distingi munţii, râurile... Trebuie să te îndepărtezi ca să le distingi, aşa şi cu noi. Trebuie să treacă un timp ca să înţelegi ca te-ai schimbat, sa fii în stare să vezi schimbările.
- Sunt oameni care conştientizează că se schimbă fără să aiba nevoie de un anumit timp. Uite un exemplu – în cazul traumelor.
- Hehe, terminat mai eşti. La altfel de schimbare mă refeream, una structural – valorică. E la mintea cocoşului că dacă rămâne unu fără o mână într-un accident o sa observe când se trezeşte din leşin ca e mai uşor cu ~ 2 kg..
- Analogia ta, daca schimbi perspectiva vei vedea ca am dreptate. Şi în cazul sistemelor valorice merge la fel..
- !?
- O să modific exemplu tău ca să mă fac inţeles mai uşor. Dacă în loc să-şi piardă o mână într-un accident îşi pierde, să zicem copilul de 19 ani care tocmai s-a sinucis din dragoste pentru că părinţii i-au interzis relaţia respectivă. Peste noapte individul albeşte. Crezi tu că a doua zi, cănd se priveşte în oglindă, o sa realizeze doar că e ceva mai oxigenat la păr? Sau mult mai mult?
- Sunt cazuri extreme...
- Bine mă dar asta nu inseamna că oamenii nu pot înţelege – în timp real – că se schimbă. Tu de exemplu, nu ai avut niciodată experienţe în urma cărora să realizezi, imediat după ce le-ai trăit sau chiar în timp ce le trăiai că te schimbă? Că nu vei mai fi niciodată ca mai înainte?
- Hmm...
- Trebuie să fi avut. Trbuie să fii prea bătut în cap să nu înţelegi anumite lucruri când le trăieşti.
- În facultate, prin anu 3 sau 4, când am făcut medicină legală.
- Aşa?
- Făceam lucrările practice la Mina Minovici. La început a fost dur. Adică, eram noi obişnuiţi cu cadavre, dar cu cadavre formolizate, disecate, pregătite pentru studiu. Erau, oarecum, dezumanizate. La IML însă, aduceau cadavre care cu o zi, cu câteva ore mai devreme, fuseseră oameni, că mine sau ca tine. Avuseseră, poate, dicuţii lipsite de sens, cum avem noi acum.
- Te-a marcat? Ai simţit ca te schimbi?
- Da. În perioada aia mă trezeam noaptea plin de sudori reci, urlând şi fără să-mi amintesc, precis, ce visasem.
- Nasol…
- …
- Şi zi?
- Ce vrei să-ţi zic?
- Când ai înţeles că te schimbi? Cum?
- Mă, anumite înţelesuri despre lumea asta în care trăim ni le lămurim prin adolescenţă. Întrebări despre viaţă şi moarte, despre Divinitate şi despre om şi altele pe aceeaşi temă. Chiar dacă nu sunt ele lămurite pe deplin sunt, cel puţin, etichetate într-un fel sau altul, în funcţie de preferinţele fiecăruia şi băgate în sertăraşe pe care, de cele mai multe ori, nu le mai deschidem niciodată.
- Apropierea de cadavrele respective te-a facut sa deschizi iar sertarele?
- Când judeci totul de la adăpostul unei cupole de sticlă, te simţi, şi poate chiar eşti ca un spermatozoid într-un prezervativ care dă din coadă fericit că a aflat că pizda exista. Ca un spermatozoid fericit, în ciuda faptului că nu şi-a îndeplinit destinul, că mai sunt milioane ca el.
- Bă ce poet porno te făcuşi!
- Şi au mai fost, dacă stau bine să mă gândesc.
- Ce?
- Momente în care am realizat schimbarea în timp ce se petrecea.
- Tot printre cadavre?
- Nu. Dar tot prin facultate, în anu 5 sau 6 am facut un semestru de psihiatrie. După faza cu IML-ul credeam că sunt imun... Cât de ridicol mi se pare totul acum.
- Zi?
- Cursurile şi lucrările practice se ţineau la Spitalu 9 cum îl ştie lumea. Erau 4 ore. Primele 2 prezentare teoretică a diverselor afecţiuni, categorisiri, mecanisme, explicaţii şi ultimile 2 practic.
- Practic?
- Aduceau un bolnav care, credeau ei, se potrivea cu ce ne explicaseră în primele 2 ore.
- Nu-mi spune că te-a afectat asta?
- LOL!
- Zi mă?
- Tu ce crezi? A fost mai rău decât cu cadavrele.
- De ce?
- Cu moartea te impaci pentru că ştii un lucru sigur despre ea. 
- !?
- Vine!
- Ce treabă are asta cu nebunii?
- Vezi tu, prin anu întâi, era un profesor de anatomie. Foarte al dracu, avea cel puţin 1000 de ani, îi fusese profesor şi lu tata, ca să-ţi dai seama. Ăsta obişnuia sa ni se adreseze cu "Domnu Doctor", nouă, unor puţoi. Aroganţa din apelativul folosit de moşu ăsta m-a făcut să privesc foarte distant şi “la misto” ideea de Domn Doctor. D-aia, la marea majoritate a cursurilor şi lucrărilor practice, obişnuiam să ridic un zid între mine şi ei. Ca într-o piesă de teatru în care ei se joacă de-a profesorii şi noi de-a doctorii. Nu luam nimic în serios. Şi nu eram singuru care făceam aşa.
- Bă iar ai luat-o pe arătură.
- Stai bre, că trebuie să înţelegi. Dacă-ţi zic sec aşa cum vrei tu 100% nu înţelegi ideea. Nici aşa – pe arătură – nu sunt sigur c-o s-o pricepi aşa cum îmi doresc eu.
- Zi azi!
- Felul în care oamenii ăia îşi povesteau, viaţa, întâmplările, avea ceva extrem de personal, de intim, de omenesc.
- Care oameni?
- Bă tu după ce planetă vii? Pacienţii… Ca să îi facă să o ia razna îi punea să povestească ceva din viaţa lor. Îşi alegeau momente cheie ca să zic aşa. Momente care erau în strănsă legătură cu nebunia lor. La început poveştile erau normale, ca şi când ai povesti tu…
- De ce eu!?
- Mă laşi să-ţi spun sau nu?
- Da frate, da de ce eu? Nu mă băga, te rog frumos, în poveştile tale cu nebuni!
- Ca şi când aş povesti eu.
- Aşa da, că tu oricum eşti umpic sonat. Hehe.
- Ca şi când ar povesti oricare dintre noi o amintire din trecut. Lucruri lipsite de importanţă aparent. Apoi, pe nebăgate de seamă, povestea începea să ia o întorsătură fantastică.
- Ca în filmele SF?
- Nu chiar, mai degrabă ca-n Kafka, sau în cazul celor mai înzestraţi, ca-n Bulgacov.
- Garcia Marquez sau Asturias n-aveaţi p-acolo?
- Aveam, prietene, toata plaja. Poveştile lor amestecau fantasticul cu realul în asemenea manieră încât ar trezi invidia oricărui scriitor de gen.
- Aşa şi cu ce te-a marcat experienţa asta?
- În primul rand m-a luat pe nepregătite. Eram, cum ti-am zis, ca într-o piesă de teatru. Rulau, de obicei piese de Caragiale. Saltu de la comedie la absurd a fost brusc şi destul de mare.
- Nu sunt sigur ca înţeleg…
- Uite, de exemplu, Pantzeru, îl ştii.
- Colegu tău?
- Da. Pe la jumatea semestrului – el nu fusese la nici un curs – a auzit că merită văzut şi a venit. După ce a intrat pacientul şi a început să vorbească, (noi eram aşezaţi pe la jumătatea amfiteatrului) Pantzeru s-a întors către mine şi m-a intrebat, serios şi în şoaptă, în timp ce îşi plimba privirea peste restul colegilor noştri. “Bă, voi v-aţi înţeles să faceţi mişto de mine?”
- Hehe! Nu te cred!
- Pentru el, era mai uşor de acceptat varianta ca noi toţi 70 împreună cu profesorul, cu asistenţii şi cu pacientul eram înţeleşi să îi jucăm lui o farsă decât adevărul.
- Care e adevărul?
- Ştii care e diferenţa între noi, cei dinafara spitalului 9, şi cei dinăuntru?
- Care?
- Diferenţa e că, deocamdată, noi suntem mai mulţi.
- Hehe.
- Şi că să citez pe cineva de specialitate, noi suntem mai bine adaptaţi.


etatănăs ed nmes nu etse uN” “Nu este un semn de sãnãtate
al tatpada enib iif ăs sã fii bine adaptat la 
“ăvanlob dnuforp etateicos o o societate profund bolnavã.”
itrumanhsirK .J J. Krishnamurti

18 comentarii:

Anonim spunea...
ianuarie 11, 2009
 

"Un om nu este un personaj, este o duzina de personaje" - Jerome Klapka Jerome

Anonim spunea...
ianuarie 12, 2009
 

Momente cand mi-am dat seama ca nimic nu va mai fi la fel in timp ce se derulau:
* cand m-am dezvirginat
* cand mi-a spus supraveghetorul de la prelicenta sa scot hand-freeul
* cand mi-am spart dintii
Momente cand mi-am dat seama ca nimik nu va mai fi la fel,imidiat ce s-au consumat:
* cand am spus "Da"
* cand am auzit "are 3,400 kg"
* cand m-au intrebat aia de la descarcerare pe unde am iesit din masina.
* cand am trimis celebrul SMS (prietenii stiu dc)
Momente cand ar trebui sa imi dau seama ca nimik nu va mai fi la fel dar de care nu imi dau seama niciodata:
* in fiecare dimineata cand realizez ca va trebui sa muncesc o viata
* de fiecare data cand ma imbat
* de fiecare data cand mi se intampla cate o "catastrofa" si imi fac rasculata bagajele sa plec la mama apoi realizez ca sunt la mine in casa si nu am unde pleca.
P.S.:1) inspiratete citatele
2) eu spitalul 9 suntem intr-o comuniune indisolubila ca dragostea si natura din poezia lu Eminescu.

Anonim spunea...
ianuarie 12, 2009
 

ar fi asa simple lucrurile dc spitalul 9 ar insemna doar deliruri bizare care sa ii distreze pe studenti...
din pacate drama care se ascunde in ambalajul asta atractiv e imensa. e un subiect tabu de care pana si cei mai implicati oameni se feresc.

Distreze!?

Îmi place să cred că nu asta am lăsat să se înțeleagă.

”tabu” de ce? de frică?

Frică de noi înșine cumva?

Anonim spunea...
ianuarie 12, 2009
 

intr-un fel si de noi insine, nu ma gandisem la asta... poti sa-i spui oricum, frica de haos, frica de moarte, frica de singuratare, frica de neputinta, frica cea mai profunda pe care o poti simti.

Anonim spunea...
ianuarie 12, 2009
 

Da, sunt de acord si eu - e frica de noi insine si desigur si frica de neputinta...pe asta am trait-o si o tariesc inca, atunci cand imi vad/aud una dintre prietene delirand (P.S. a "inebunit" dupa o depresie). De fiecare data cand o sun am un sentiment ciudat ca si cand nu as avea acces la lumea in care ea traieste, ca si cand eu as fi cea "defecta" cea care nu vede lucrurile asa cum sunt intr-adevar.

Anonim spunea...
ianuarie 12, 2009
 

Alergam prin viata ca disperatii, vedem urmatoarul pas inainte sa-l facem, de multe ori nici n-avem timp sa-l gandim.
Nu cred ca ne schimbam noi, ne schimba fortat imprejurarile si singura sansa ca aceste imprejurari sa nu ne schimbe intamplator este sa stim unde, cu cine si de ce mergem.
Atunci cand ne consumam in lucruri multe si marunte suntem cei mai vulnerabili. Ne trebuie un reper, o ancora in trecut si in viitor. Altfel orice adiere de vant ne va da cu capul de pereti ca pe o limba de clopot si ne va schimba de n-o sa ne recunoastem nici noi.
Nu vorbesc teoretic, sunt patita.

Anonim spunea...
ianuarie 13, 2009
 

ba aristide da numa comentatori filozofi p-acilea pa la tine.....ma simt ignoranta deja, si eu care ma dadeam de eco-umanista convinsa.... E lasa......io sa fiu sanatoasa!!! In alta ordine de idei, am vazut ca se poarta ''leapsa'' pe bloguri. Eu n-o sa incep una d-aia cu 10 intrebari tip oracol ci una diferita. CINE SE APROPIE CEL MAI MULT DE PORTRETUL ANONIMEI: inaltime, greutate, culoare de par....etc.

”frica cea mai profunda pe care o poti simti.”

-Cum o gestionezi?
-De ce nu o resimt toți cei ”normali”?
-Crezi că e vorba de ”predispoziție” sau doar de profunzime?

”cand o sun am un sentiment ciudat ca si cand nu as avea acces la lumea in care ea traieste”

- senzația ar fi și mai ”ciudată” dacă ai avea acces într-o anumită măsură.

”Ne trebuie un reper, o ancora in trecut si in viitor.”

- Ușor de zis, Vera.

Luisa, Lisa Gherardini.
- În ce biserică te-am cununat? (hram, locație, kg. popă)

Anonim spunea...
ianuarie 13, 2009
 

hc, deci anonimii e mai multi. bun asa. io mi's no.2.

n-am zis niciodata ca nu o poti simti chiar tu (frica asta mare), am zis doar ca e o chestie tabu despre care nu se vorbeste la colt de strada, nici macar cu tine insuti nu poti sa deschizi subiectul decat atunci cand te loveste rau in fata, si chiar si atunci o minimalizezi, o bagi sub pres, o arunci la altii in ograda.

acum vine chestiunea no.2. cand am afirmat ca nu e de glumit cu ce-i in curte la spitalul 9 nu ma refeream nicidecum la cazurile lejere, de delir organizat, hai sa-i zicem "realitate paralela" in care omul se refugiaza asa din cand in cand ca sa scape de nevasta, de existenta lui plictisitoare sau de iubiri de mult pierdute. asta-i alta shotie...
ziceam de cazurile adevarate, in care realitatea asta a noastra de zi cu zi nu face un ban, pur si simplu nu exista. da' deloc, sau doar ici-colo in punctele neesentiale. incercati sa va imaginati o lume care nu exista.

Anonim spunea...
ianuarie 13, 2009
 

...si hai sa iesim si din "anonimat" (daca trebuie).

1. Felicitari pentru blog, imi plac foarte mult articolele, sunt foarte sincere.

2. cat despre - senzația care ar fi și mai ”ciudată” dacă as avea acces - la acea lume - eu ma refeream mai mult la faptul ca privesc cu uimire cum pentru ea tot ce este real se pierde ca o umbra si cum locul realitatii este luat de altceva- este si dureros si terifiant in acelasi timp;
In plus este uimitor cum se imbina bucati de realitate cu fictiune si trairii intense legate de toata combinatia creata.Mi se pare ca este o line asa de fina intre realitate si inchipuire incat oricare dintre noi ar putea sa o treaca avand "conditiile necesare".

- mi-a placut ideea cu "noi suntem mai multi si mai bine adaptati" cred ca pana la urma chiar asa este.

Anonim spunea...
ianuarie 18, 2009
 

ma regasesc in personagii. in al din umbra. discutia pare ca se refera la psihoze. asa ca imi voi apara fraza de final.

ca sa nu apara confuzii, subliniez ca nu ma refeream strict la probleme de adaptare in societate, chiar deloc.
nu am definit adaptarea drept "bah, noi suntem gashca aia mare, ne intelegem noi cuiva, da-i in plm pe ciudatii astia".

ma refeream la o pierdere a capacitatii de adaptare la mediu. fix ca in orice boala grava (aia de ii zice handicap).
si nu la mediul social, la mediu in general.
o asemenea problema condamna ea singura omul, nu are nevoie de sustinerea noastra intru stigmatizare. e asa ca o reactie, nu ca o cauza.

la noi astia "ancorati in realitate" important este ca miscam organizat, nu ca suntem multi.

zic io din cate vad. si folosind un limbaj nu tocmai adecvat, dar va prindeti voi ca sunteti oameni cu experienta la vorbe.

Anonim spunea...
ianuarie 18, 2009
 

am vorbit mult si tot degeaba, simt ca tot n-am pus punctu' pe I.

dc am lamurit cu adaptarea, sigur partea cu organizatul va fi privita tot din prisma planului social. gresit. prin organizare comportamentala se intelege activitatea scop-orientata.
la scop inscriindu-se in contextul pledoariei mele tot ceea ce e vital pt supravietuirea individului si speciei.

hm. si "cuiva" de mai sus e "cumva", nu vad buton de edit.

Salut Ella, mulțumesc, ma bucur că îți place.

Dumbegule, cuvintele astea:
”prin organizare comportamentala se intelege activitatea scop-orientata.”, mă trimit cu gându la ”J'irai comme un cheval fou”
Daca păstrăm firu ăsta rațional ne întoarcem la întrebarea SCOPUL?
si la citatu cu adaptarea la o societate bolândă.

Cred ca unghiul din care privim anumite realitați, nu este unul optim.

Anonim spunea...
februarie 18, 2009
 

Ajutor!
M-am îndrăgostit!

Vi s-a întâmplat vreodată să vă îndrăgostiţi la prima vedere?
Sunt convinsă ca da. Este de apreciat atunci când nu ai nici o obligaţie, dar când eşti căsătorit şi te îndrăgosteşti de altcineva ce faci? Aţi spune: „Foarte simplu, revino-ti!”
Dar eu vă spun: „Am încercat şi este extrem de greu! Nu pot să dorm, să mănânc, să mă concentrez. Aş vrea să-i pot spune cât de mult l-aş vrea lângă mine, dar nu pot, nu am curaj, şi chiar nu trebuie să fac asta. Dacă ochii lui pătrunzători nu m-ar căuta şi zâmbetul duios nu ar exista pe buzele sale, atunci mi-ar fi mult mai uşor să renunţ.”
............................................................................................................................................
Vă rog să mă sfătuiţi ce să fac. Sunt derutată. Mulţumesc!

Anonim spunea...
februarie 18, 2009
 

şi Johannes a lui Kierkegaard avea ochii pătrunzători şi zâmbetul duios...

Anonim spunea...
martie 05, 2009
 

tare luissiana..:))

tare da, nu banuiești cât.