[+/-] |
1 + 1 = 3 |
[+/-] |
Ochiul Beiului |
Merg prin ani, prin stânci, prin flori de primavara, merg prin vise de copil. Cu fiecare pas, mai pierd un gand. Timpul aleargă in oglindă. Trec ore in susur de apa neagra, se amestecă zile în petale de flori al caror nume nu il cunosc.
Florile-s creioane colorate, vantul coloreaza nisipul si apele cu ele. Lângă Lacul Dracului adorm pe nisipul albastru. Privesc prin Ochiul Beiului spre lumi ce vor sa vină. Lumi promise de vănt. Un vânt care nu se tine de cuvânt.
E liniste iar.
Sunt aici, mereu am fost aici! Zâmbesc acum… M-am temut ca nu voi fi. Credeam ca apele Nerei nu vor putea spăla scrumul sau că, dacă o vor face, nu va mai rămâne nimic.
Daca te culci pe locul in care a ars focul nu o sa iti fie frig peste noapte. In locul in care dorm acum nu a ars nici un foc, nisipul e rece. Pietre, fluturi, ploaie cu soare şi poteci de munte ma invelesc.
Nu peste tot unde gasesti cenuşă inseamna ca a ars vreun foc.
[+/-] |
Corola de minuni a lumii |
- Știi că nu-i iubesc pe americani. Trebuie să recunosc însă că în anumite domenii își au meritul lor. Statistica de exemplu.
- Ce e cu statistica?
- Au dus-o departe. Prin anii '70 când era entuziasmu maxim. Ajunseseră pe lună și visau să o exploateze. S-au apucat să facă o serie de experimente.
- Ce fel de experimente?
- Mai multe, cel despre care îți povestesc acum constă într-un fel habitat izolat complet de exterior. Au luat câteva sute de oameni și i-au băgat în habitatul ăsta. Mai explicit, imaginează-ți un sat sub o cupolă de sticlă. Au intrat cu resurse predeterminate, urmând să le gestioneze, recicleze, etc, cât vor putea de bine. Scopul principal al experimentului era sa vadă cât timp vor rezista, cât timp se vor putea autosusține, fară nici un sprijin din exterior.
- Au luat oameni la întâmplare sau ...?
- Nu mă, i-au ales în funcție de abilități. De la medici, ingineri până la mecanici, agricultori, oameni în stare să satisfacă o paletă foarte largă de necesități.
- Și i-au lăsat de capu lor sau făceau ca la Big Brother?
- Exista interacțiune intre cei de afară, care le studiau evoulția, și cei din interior. Dar doar la nivel informațional. Nimic material, nici un capăt de ață.
- Înțeleg...
- Nu mă apuc să-ți descriu în amănunt ce și cum, din toată povestea asta pe mine m-a intrigat următorul fapt:
Printre informațiile pe care le primeau, cei din habitat, era și o revista cu rebusuri, cam cum sunt și astea de pe la noi.
Revista aparea pe tarabe în toata America la ora 7.00 am sa zicem și cei izolati o primeau pe e-mail tot la 7.00 am.
Pasionații de rebus din America trimiteau rezolvarea rebusurilor la redacție în speranța ca vor căștiga vreunul dintre premiile puse în joc.
O parte dintre cei izolati, pasionați de rebus la rândul lor, completau rebusurile respective și trimiteau, și ei, răspunsurile prin e-mail.
Procentele celor care au rezolvat corect rebusurile erau foarte asemanătoare.
- M-ai pierdut.
- Ce nu înțelegi?
- Ce procente?
- Dintre cei care erau izolati și au completat rebusurile 8%, sa zicem, le-au completat corect. La fel și restu lumii – cei din afara experimentului – tot 8%. Capisci?
- Aham, zi mai departe.
- Până aici toate bune, nimic spectaculos. Partea intrigantă acum urmează. Au inceput să decaleze timpii.
- Adică?
- Adică, celor din interiorul cupolei de sticlă, au început să le dea revista în urma restului lumii. Gradual. La început cu câteva ore apoi cu decalaje din ce în ce mai mari.
În tot timpul ăsta monitorizau procentele celor care rezolvau corect atât înăuntrul habitatului cât și înafara lui.
Au început să apară diferențe, la început mici pe urmă din ce în ce mai mari. Când rebusul a fost dat celor izolați la 2 săptămâni în urma celor din afară, procentul rezolvărilor corecte crescuse de la 8% undeva la 80%.
Iar ăsta e un fapt, o chestiune simplă, pur științifică. Concluziile le tragi tu.
- Hehe, ce vrei mă să zici?
- Eu nu zic nimic, ți-am povestit ceva. Ce înțelegi tu din ce ți-am spus, ce concluzii tragi e treaba ta.
- Tu ce crezi?
- O formă de conștiință comună, poate. O memorie colectivă, ceva care ne scapă simțurilor și înțelegrii noastre.
- Ești dus!
- Băi, prin manualul de fizica de clasa a Xa e o definitie a câmpului electromagnetic. Zice ceva de genu: ”Câmpul electromagnetic este o formă de existență a materiei imperceptibilă simțurilor noastre caracterizată prin ....”
Câte alte forme de existență a materiei imperceptibile simțurilor noastre n-or mai fi de care noi habar n-avem?
- Bă, uite ce te întreb eu: Cei din globul de sticlă aveau bani?
- Cum adică?
- Mergeau la muncă să facă bani să trăiască?
- Nu mergeau mă în sensu clasic. Aveau anumite sarcini precise pe care trebuiau să le îndeplinească.
- Era ca un fel de societate ideala sau cum erau organizați?
- Nu știu dacă ”ideală” e cuvântu potrivit, erau extrem de bine organizați dacă asta vrei să știi.
- Păi d-asta mă faza cu diferența între procente.
- Cum așa?
- Cei din afara experimentului, trăiesc în lumea reală, merg la muncă, se chinuie să trăiasca, au frustrări, frământari și printre astea își mai rup 10 minute în metrou sa completeze rebusu să mai uite de nevoi. Pe când cei din globu de sticlă n-aveau nici o grijă, totu merge ceas la ei. D-asta și diferența. La început erau la fel procentele că porneau de la un start comun, indivizii, din aceeași oala, societate. Pe măsură ce timpu a trecut cei din afara au rămas la fel pe când cei din interior s-au relaxat. Înțelegi?
- S-a dus pulii de suflet metafizica mea ...
- Hehe
[+/-] |
Familiar strain |
[+/-] |
Baloane de săpun |
Crezi tu că baloanele astea de săpun pe care mi le arați sunt drumul către nemurire?
Sclipești în luciul lor cu toată lumea care te-nconjoară. Copil, alergi și râzi spre soare și soarele îți râde înapoi.
Te fac să râzi și râzi senin. Te fac să plângi și plângi senin. Din lacrimi faci baloane de săpun și-mi spui ca-n ele este lumea toată, cu tot ce-a fost și ce va fi să fie.
Mă uit mirat și vreau să cred. Am crezut eu și-n Dumnezeu de ce n-aș crede în baloane?
În ele lumea e diforma. Sau e invers?
Îmi spui să pun piciorul pe cel mai mare dintre ele. Eu încă nu cred în baloane pe deplin, și mă tem. Chiar dacă este cel mai mare, chiar dacă nu se știe când? și cum? și de unde?. Eu tot mă tem. Dar calc pe el. Țin gura ușor întredeschisă, în așa fel încât atunci când se va sparge, zgomotul să nu mă asurzească. Și mă bucur. Mă bucur ca nu observi că țin gura ușor întredeschisă și că râzi.
De sub piciorul meu pornește un alt picior. Talpa neagră a bocancului a născut altă talpă pe partea cealaltă a balonului de săpun. Sunt atât de surprins de ființa nouă din reflexie că uit. Uit tot.
Acum merg pe balonul de săpun cu tine de mână. Și cred. Cred că primăvara e un zâmbet de copil reflectat într-un balon de săpun.
Cred ca zorile de ziuă sunt ființe însetate care fug de întunericul din urmă și vin acolo unde este rouă să-și potolească setea.
Culoarea nu e culoare. Muzica nu e muzică. Tu nu ești tu. În cel mai mare balon de săpun Balaurii Verzi nu sunt Balauri Verzi.
Dar ce sunt?
Toți și toate cele din baloanele de săpun sunt de neînțeles. Se topesc unele-ntr-altele, se transformă și se confundă. Ceea ce era până acum o secunda acum este alceva și peste o alta secunda va fi cu totul și cu totul altceva.
Dar tu?
Eu?
Da, tu...
Eu merg cu gura ușor întredeschisă, cum ți-am spus.
[+/-] |
Jerome K. Jerome |
- Toţi ne schimbăm odată cu trecerea timpului.
- E adevărat, puţini însă realizează că se schimbă.
- Toţi, sau aproape toţi, realizăm că ne schimbăm, dar nu imediat. E ca povestea cu harta – când te uiţi prea aproape de ea nu distingi munţii, râurile... Trebuie să te îndepărtezi ca să le distingi, aşa şi cu noi. Trebuie să treacă un timp ca să înţelegi ca te-ai schimbat, sa fii în stare să vezi schimbările.
- Sunt oameni care conştientizează că se schimbă fără să aiba nevoie de un anumit timp. Uite un exemplu – în cazul traumelor.
- Hehe, terminat mai eşti. La altfel de schimbare mă refeream, una structural – valorică. E la mintea cocoşului că dacă rămâne unu fără o mână într-un accident o sa observe când se trezeşte din leşin ca e mai uşor cu ~ 2 kg..
- Analogia ta, daca schimbi perspectiva vei vedea ca am dreptate. Şi în cazul sistemelor valorice merge la fel..
- !?
- O să modific exemplu tău ca să mă fac inţeles mai uşor. Dacă în loc să-şi piardă o mână într-un accident îşi pierde, să zicem copilul de 19 ani care tocmai s-a sinucis din dragoste pentru că părinţii i-au interzis relaţia respectivă. Peste noapte individul albeşte. Crezi tu că a doua zi, cănd se priveşte în oglindă, o sa realizeze doar că e ceva mai oxigenat la păr? Sau mult mai mult?
- Sunt cazuri extreme...
- Bine mă dar asta nu inseamna că oamenii nu pot înţelege – în timp real – că se schimbă. Tu de exemplu, nu ai avut niciodată experienţe în urma cărora să realizezi, imediat după ce le-ai trăit sau chiar în timp ce le trăiai că te schimbă? Că nu vei mai fi niciodată ca mai înainte?
- Hmm...
- Trebuie să fi avut. Trbuie să fii prea bătut în cap să nu înţelegi anumite lucruri când le trăieşti.
- În facultate, prin anu 3 sau 4, când am făcut medicină legală.
- Aşa?
- Făceam lucrările practice la Mina Minovici. La început a fost dur. Adică, eram noi obişnuiţi cu cadavre, dar cu cadavre formolizate, disecate, pregătite pentru studiu. Erau, oarecum, dezumanizate. La IML însă, aduceau cadavre care cu o zi, cu câteva ore mai devreme, fuseseră oameni, că mine sau ca tine. Avuseseră, poate, dicuţii lipsite de sens, cum avem noi acum.
- Te-a marcat? Ai simţit ca te schimbi?
- Da. În perioada aia mă trezeam noaptea plin de sudori reci, urlând şi fără să-mi amintesc, precis, ce visasem.
- Nasol…
- …
- Şi zi?
- Ce vrei să-ţi zic?
- Când ai înţeles că te schimbi? Cum?
- Mă, anumite înţelesuri despre lumea asta în care trăim ni le lămurim prin adolescenţă. Întrebări despre viaţă şi moarte, despre Divinitate şi despre om şi altele pe aceeaşi temă. Chiar dacă nu sunt ele lămurite pe deplin sunt, cel puţin, etichetate într-un fel sau altul, în funcţie de preferinţele fiecăruia şi băgate în sertăraşe pe care, de cele mai multe ori, nu le mai deschidem niciodată.
- Apropierea de cadavrele respective te-a facut sa deschizi iar sertarele?
- Când judeci totul de la adăpostul unei cupole de sticlă, te simţi, şi poate chiar eşti ca un spermatozoid într-un prezervativ care dă din coadă fericit că a aflat că pizda exista. Ca un spermatozoid fericit, în ciuda faptului că nu şi-a îndeplinit destinul, că mai sunt milioane ca el.
- Bă ce poet porno te făcuşi!
- Şi au mai fost, dacă stau bine să mă gândesc.
- Ce?
- Momente în care am realizat schimbarea în timp ce se petrecea.
- Tot printre cadavre?
- Nu. Dar tot prin facultate, în anu 5 sau 6 am facut un semestru de psihiatrie. După faza cu IML-ul credeam că sunt imun... Cât de ridicol mi se pare totul acum.
- Zi?
- Cursurile şi lucrările practice se ţineau la Spitalu 9 cum îl ştie lumea. Erau 4 ore. Primele 2 prezentare teoretică a diverselor afecţiuni, categorisiri, mecanisme, explicaţii şi ultimile 2 practic.
- Practic?
- Aduceau un bolnav care, credeau ei, se potrivea cu ce ne explicaseră în primele 2 ore.
- Nu-mi spune că te-a afectat asta?
- LOL!
- Zi mă?
- Tu ce crezi? A fost mai rău decât cu cadavrele.
- De ce?
- Cu moartea te impaci pentru că ştii un lucru sigur despre ea.
- Ce treabă are asta cu nebunii?
- Vezi tu, prin anu întâi, era un profesor de anatomie. Foarte al dracu, avea cel puţin 1000 de ani, îi fusese profesor şi lu tata, ca să-ţi dai seama. Ăsta obişnuia sa ni se adreseze cu "Domnu Doctor", nouă, unor puţoi. Aroganţa din apelativul folosit de moşu ăsta m-a făcut să privesc foarte distant şi “la misto” ideea de Domn Doctor. D-aia, la marea majoritate a cursurilor şi lucrărilor practice, obişnuiam să ridic un zid între mine şi ei. Ca într-o piesă de teatru în care ei se joacă de-a profesorii şi noi de-a doctorii. Nu luam nimic în serios. Şi nu eram singuru care făceam aşa.
- Bă iar ai luat-o pe arătură.
- Stai bre, că trebuie să înţelegi. Dacă-ţi zic sec aşa cum vrei tu 100% nu înţelegi ideea. Nici aşa – pe arătură – nu sunt sigur c-o s-o pricepi aşa cum îmi doresc eu.
- Zi azi!
- Felul în care oamenii ăia îşi povesteau, viaţa, întâmplările, avea ceva extrem de personal, de intim, de omenesc.
- Care oameni?
- Bă tu după ce planetă vii? Pacienţii… Ca să îi facă să o ia razna îi punea să povestească ceva din viaţa lor. Îşi alegeau momente cheie ca să zic aşa. Momente care erau în strănsă legătură cu nebunia lor. La început poveştile erau normale, ca şi când ai povesti tu…
- De ce eu!?
- Mă laşi să-ţi spun sau nu?
- Da frate, da de ce eu? Nu mă băga, te rog frumos, în poveştile tale cu nebuni!
- Ca şi când aş povesti eu.
- Aşa da, că tu oricum eşti umpic sonat. Hehe.
- Ca şi când ar povesti oricare dintre noi o amintire din trecut. Lucruri lipsite de importanţă aparent. Apoi, pe nebăgate de seamă, povestea începea să ia o întorsătură fantastică.
- Ca în filmele SF?
- Nu chiar, mai degrabă ca-n Kafka, sau în cazul celor mai înzestraţi, ca-n Bulgacov.
- Garcia Marquez sau Asturias n-aveaţi p-acolo?
- Aveam, prietene, toata plaja. Poveştile lor amestecau fantasticul cu realul în asemenea manieră încât ar trezi invidia oricărui scriitor de gen.
- Aşa şi cu ce te-a marcat experienţa asta?
- În primul rand m-a luat pe nepregătite. Eram, cum ti-am zis, ca într-o piesă de teatru. Rulau, de obicei piese de Caragiale. Saltu de la comedie la absurd a fost brusc şi destul de mare.
- Nu sunt sigur ca înţeleg…
- Uite, de exemplu, Pantzeru, îl ştii.
- Colegu tău?
- Da. Pe la jumatea semestrului – el nu fusese la nici un curs – a auzit că merită văzut şi a venit. După ce a intrat pacientul şi a început să vorbească, (noi eram aşezaţi pe la jumătatea amfiteatrului) Pantzeru s-a întors către mine şi m-a intrebat, serios şi în şoaptă, în timp ce îşi plimba privirea peste restul colegilor noştri. “Bă, voi v-aţi înţeles să faceţi mişto de mine?”
- Hehe! Nu te cred!
- Pentru el, era mai uşor de acceptat varianta ca noi toţi 70 împreună cu profesorul, cu asistenţii şi cu pacientul eram înţeleşi să îi jucăm lui o farsă decât adevărul.
- Care e adevărul?
- Ştii care e diferenţa între noi, cei dinafara spitalului 9, şi cei dinăuntru?
- Care?
- Diferenţa e că, deocamdată, noi suntem mai mulţi.
- Hehe.
- Şi că să citez pe cineva de specialitate, noi suntem mai bine adaptaţi.
[+/-] |
Luare aminte |
- Vasile Paraschiv, luptator impotriva sistemului comunist inca din 1968, cand si-a dat demisia din PCR, explica intr-un interviu FrontNews motivele care l-au determinat sa refuze Ordinul National "SteauaRomaniei" in grad de Cavaler, oferit de presedintele TraianBasescu "in semn de apreciere deosebita pentru inalta tinuta morala si patriotismul de care a dat dovada, pentru devotamentul si atasamentul fata de valorile democratiei".
Ati refuzat decoratia acordata de presedintele Traian Basescu. De ce ati facut acest lucru?
Pentru ca asa mi-a dictat constiinta. Daca eu am luptat impotriva tuturor comunistilor din tara noastra, cum pot eu sa primesc o decoratie de la unul din fostii activisti ai Partidului Comunist Roman?
Replica dumnealui a fost ca decoratia nu vine din partea presedintelui Traian Basescu, ci din partea statului si a poporului roman.
Da, dar domnul presedinte inainte de a fi presedinte a fost un activist al Partidului Comunist Roman si dumnealui in functia in care a ajuns, de presedinte al Romaniei, putea sa faca cel putin ceea ce a promis poporului: dreptate si adevar. Dar nu a facut nimic in problema asta. Ne-a mintit, ne-a indus pe toti in eroare.
Ati fi primit aceasta decoratie de la un alt presedinte al Romaniei?
Da, cu conditia sa nu fi fost niciodata membru al Partidului Comunist Roman si sa nu ii fi protejat niciodata pe criminalii si pe tortionarii Partidului Comunist Roman.
De la domnul Emil Constantinescu ati fi primit?
Pai cum sa primesc daca el a fost activist de partid? A fost secretarul de partid al Universitatii din Bucuresti.
Nici unul dintre presedintii de pana acum nu se potrivesc criteriilor dumneavoastra?
Criteriile mele sunt criteriile intregului popor. Nu mai vrem sa fim condusi de comunisti. Comunistii ne-au condus timp de 63 de ani pana astazi, fara ca sa dea socoteala nimanui pentru crimele si nelegiuirile care le-au facut pana la Revolutie.
Tocmai asta vreau sa discut cu domnul presedinte Traian Basescu, ca toti comunistii, toti activistii partidului, ofiterii de Securitate si de militie sa dea socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile care le-au comis impotriva poporului roman. Si inainte de toate, pentru ca l-au omorat pe Iuliu Maniu, cel mai mare conducator al tarii noastre. El a luptat atat impotriva dictaturii lui Antonescu, a regelui Carol, cat si impotriva dictaturii Partidului Comunist Roman. Si tocmai pentru ca a indraznit sa lupte impotriva Partidului Comunist Roman a fost arestat, judecat si condamnat la inchisoare pe viata si a murit la inchisoarea Sighetul Marmatiei.
Va deranjeaza vreuna dintre persoanele decorate de presedintele Basescu?
Nu ma deranjeaza faptul ca au fost decorate. M-a deranjat si m-a mahnit faptul ca dumnealor au sprijinit dictatura comunista pana la Revolutie si astazi, dupa Revolutie, se aliaza cu cel care este cel mai puternic. Adica nu au vrut sa inteleaga rationamentul judecatii mele, nu au vrut sa inteleaga caracterul general al solicitarii mele, ca domnul presedinte sa faca dreptate pentru intreg poporul roman. Dumnealor l-au aplaudat pe domnul presedinte ca mi-a luat cuvantul ca sa vorbesc.
Cand v-ati referit la Traian Basescu ca este comunist, ce ati vrut sa spuneti mai exact?
Am vrut sa spun ca in calitatea asta de fost membru al Partidului Comunist, la fel ca Ion Iliescu si ca toti ceilalti, poarta aceasta raspundere, pentru crimele si nelegiuirile pe care le-a facut partidul. Nu le-am solicitat decat atat: sa stam de vorba in mod civilizat. Dar lucrul asta, ei si intreaga clasa politica a noastra, in frunte cu parlamentarii, l-au refuzat inca de la 20 mai 1990, chiar de la 22 decembrie 1989.
Cat conteaza faptul ca Traian Basescu a condamnat comunismul, in public?
Nu poate sa aiba nici o valoare aceasta condamnare a comunismului de catre domnul presedinte Traian Basescu, pentru ca a fost facuta formal, fara consecinte juridice, in mod selectiv si pe criterii politice. De exemplu, daca dumneavoastra, eu sau oricare alt cetatean, trecem pe trecerea de pietoni pe rosu si omoram un om, noi facem puscarie. Alti oameni care au omorat, nu unul, ci sute de oameni, respectiv ofiterii de Securitate si de militie, acestia nu dau socoteala in fata justitiei pentru crimele si nelegiuirile comise. Dovada? Situatia din tara noastra. Toti ofiterii de Securitate sunt parlamentari sau oameni de afaceri. Toata economia, toate finantele tarii noastre sunt in mana lor. Domnul Traian Basescu a condamnat in mod formal, fara consecinte juridice, cu scopul ca dumnealui sa isi creeze o imagine favorabila, ca vezi doamne a condamnat comunismul. Nu exista pe planeta noastra vreun exemplu concret de oameni care au omorat pe cineva si sa fie condamnati teoretic, in mod formal. Acest lucru l-a facut domnul Traian Basescu pentru prima data in tara noastra. Lucrul asta nu este nici legal, nu este nici moral.
Care a fost motivul pentru care v-ati inscris in PCR, in 1947?
In 1947 aveam 19 ani. Muncisem pe la doi patroni cate 16 ore pe zi. Si de la 12 ani, cand am inceput sa muncesc, pana la 18-19 ani, m-am intrebat eu in sinea mea de ce aceasta nedreptate, sa muncesc 16 ore pe zi doar pentru mancare si cazare, fara alte drepturi. Nu era ceva normal. Cand lucram la cooperativa de consum Victoria de la bariera Vergului, seful meu direct era un fost activist al partidului si mi-a povestit mie cum lupta partidul impotriva exploatarii omului de catre om, pentru dreptate, libertate si multe alte lozinci, care pe mine, cu pregatirea mea de patru clase primare, cu mintea mea de atunci, am crezut. Dar nu am lasat lucrul asta nesupravegheat, am urmarit zi de zi si an de an. In 1968, dupa 22 de ani ca membru al PCR, am ajuns la concluzia ca partidul m-a inselat, si pe mine si intregul nostru popor cu lozincile si promisiunile pe care nu si le-a respectat niciodata, astfel incat, in noiembrie 1968, in cadrul unei sedinte de partid de la combinatul petrochimic de la Brazi, am hotarat in mod public sa ma retrag din partid pentru ca incalca Constitutia si legile tarii.
Cati comunisti erau in Romania, in 1946?
Sub 1.000.
Cati dintre actualii politicieni sunt (fosti) comunisti si cati sunt mostenitori ai nomenclaturii?
Toti sunt mostenitori ai nomenclaturii in frunte cu domnul Ion Iliescu, domnul Adrian Nastase, domnul MirceaGeoana, domnul Hrebenciuc si toti ceilalti din jurul lor. Sunt comunisti vechi.
Puteti nominaliza trei persoane de pe scena politica actuala care nu au legatura cu comunismul?
Nu stiu care sunt acestia. Imi place de Cristian Boureanu de la PD-L sau de Titus Corlatean de la PSD. Imi place de ei pentru ca sunt tineri si promit ca oameni politici, sunt niste sperante. Dar eu nu stiu si tare mult as vrea sa stiu daca au fost membri ai PCR inainte de a se inscrie la PSD si la PD-L. As fi recunoscator daca cineva m-ar ajuta sa aflu lucru asta, asa pentru mine. Sunt foarte multi tineri la PSD care eu cred ca nu au fost niciodata membri ai Partidului Comunist Roman. In mintea mea exista aceasta intrebare: De ce ati ales voi sa intrati in partidul care a facut atat de mult rau tarii si poporului roman si nu ati ales partidul care a fost victima Partidului Comunist Roman?
Cum ar fi de exemplu Partidul Taranesc Crestin si Democrat. Asta este ceea ce as vrea sa discut nu numai cu unul, ci cu toti tinerii astia care nu au fost niciodata membri ai PCR. Ei nu s-au dus catre Partidul National Taranesc ca sa se mandreasca cu Iuliu Maniu sau cu Ion Mihalache si Corneliu Coposu. Dar s-au dus in partidul lui Gheorghiu Dej, al lui Ceausescu si al lui Ion Iliescu. Intr-o carte pe care nu am publicat-o inca arat tocmai problema tineretului nostru care, lipsit de orientare politica, a nimerit la acest Partid Comunist Roman, chiar daca el se numeste partid socialist. Nu are dreptul sa se numeasca partid socialist pentru ca ei au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat condus de Constantin Titel Petrescu.
Dupa Revolutie l-au luat in primire Sergiu Cunescu, apoi Alexandru Atanasiu, care a facut cu Adrian Nastase exact ceea ce au facut Lotar Radaceanu si Stefan Voitec in 1948: au omorat, au decapitat Partidul Social Democrat pentru ca Partidul Comunist de atunci, respectiv domnul Adrian Nastase de astazi, i-au oferit lui Lotar Radaceanu si Stefan Voitec sume mari de bani, functii de ministrii, apartamente, salarii indestulatoare. Exact cum a facut Adrian Nastase cu Alexandru Atanasiu. L-a facut membru al conducerii PSD-ului, l-a facut membru in Parlament, l-a facut ministru Educatiei si i-a oferit alte avantaje materiale personale. Si pentru asta Alexandru Atanasiu a decapitat Partidul Social Democrat condus si creat de Constantin Titel Petrescu in 1947.
Ati fost primul roman care a militat pentru sindicate libere in Romania lui Ceausescu. Cum caracterizati miscarea sindicala din Romania post-decembrista? Cat este ea de libera, avand in vedere ca sunt lideri sindicali care acum au candidat la alegerile parlamentare?
Acestia nu sunt lideri de sindicat, sunt carieristi, care au folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina, asa cum a facut Miron Mitrea. El a folosit miscarea sindicala ca pe o trambulina de unde sa sara in politica. Miron Mitrea s-a dus sa negocieze revendicarile soferilor, dar a negociat trecerea lui in functia de vicepresedinte al PSD-ului si i s-a dat post de ministru, post de deputat si a ajuns mare milionar in euro. Oamenii acestia nu au nimic comun cu interesele de sindicat. Ei se folosesc insa de sindicate ca de o trambulina de unde sa sara in Parlament si sa ajunga sa se imbogateasca.
Revenind in perioada comunista. In 1963, dupa ce ati fost dat afara din armata, ati fost evacuat din casa de comunisti.
Da, este adevarat. Timp de 300 de zile am trait impreuna cu intreaga mea familie ca un caine, lipsit complet de adapost si, dupa 300 de zile, instanta de judecata a constat ca eu am dreptate si a ordonat evacuarea ofiterului de militie care se instalase in casa mea, in mod fraudulos. Acest ofiter de militie nu era altul decat seful militiei judetului Prahova, Uta Sergiu, impreuna cu sotia sa, Uta Nina, care lucra atunci la posta, era colega cu mine.
De ce v-ati dat demisia abia in 1968, sunt cinci ani totusi?
Da, sunt cinci ani pentru ca eu a trebuit sa mai meditez si am ajuns in final la aceasta hotarare pe care am aratat-o in fata Adunarii Generale in noiembrie 1968. Deci am vazut ce mi-a facut mie partidul, am mai suportat alte abuzuri, si in final am ajuns la concluzia ca Partidul a uitat de unde a plecat si de scopul pe care l-a urmarit, si se ocupau numai de interesele lor personale. Si atunci am considerat ca eu, daca mai raman in partid si il sprijin cu cotizatie si raspund la chemarile partidului, nu fac altceva decat sa contribui la asuprirea propriului meu popor. Si de aceea eu am vrut sa ma desolidarizez de a mai sprijini Partidul Comunist Roman impotriva propriului meu popor.
In acesti peste 20 de ani in care ati fost membru de partid, in ce a constat activitatea dumnevoastra propriu-zisa?
Am fost un simplu membru de partid care lua de foarte multe ori cuvantul in sedinta, aratam lucruri reale, lucruri adevarate, dar nimeni nu imi dadea dreptate. Eu criticam aspectele negative din institutiile noastre in cadrul sedintelor de partid si acolo eram combatut de conducatori.
Cum arata o zi din viata dvs. atunci cand erati internat la psihiatrie, drept consecinta a propunerilor pentru democratizarea vietii sindicale pe care le trimiteati pe adresa Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania incepand cu 1971?
Cel mai rau a fost la spitalul Sapoca, unde in fiecare zi imi punea 7-8 pastile in palma si ma obliga sa le inghit. Apoi imi dadea un pahar cu apa si imi cerea sa deschid gura. Ei se uitau, vedeau ca nu mai am nimic in gura si imi spuneau ca sunt liber. Iar eu, le ascundeam sub limba si ma duceam la WC si le aruncam pe toate. Asa am procedat din prima si pana in ultima zi. Daca nu procedam asa, astazi nu mai discutam. Am fost facut bolnav de catre colaboratorii Securitatii din spitale, adica directorul spitalului, Anton Nicolau.
Ati sustinut protestul lui Paul Goma. Care au fost consecintele?
Una dintre ele este tocmai ceea ce v-am povestit. M-a arestat din casa lui in timp ce stateam de vorba cu sotia in ziua de 4 aprilie 1977 si m-a dus si m-a internat la spitalul Sapoca.
Care este in prezent relatia dvs. cu Goma?
O relatie buna, o relatie prieteneasca, dar aflandu-ne la o asemenea departare e greu sa corespondezi.
In 1977 v-au dat pasaport in 24 de ore si ati plecat in Franta. Cum ati reusit lucrul acesta avand in vedere ca obtinerea un pasaport in acea vreme era aproape imposibila?
Trebuia un an sau doi ani de zile. Cand au auzit ca am semnat scrisoarea deschisa a scriitorului Paul Goma, am avut mult de suferit, ma supravegheau tot timpul. Eu am ajuns la concluzia ca nu mai pot sa traiesc in conditiile astea aici si ca trebuie sa plec in Occident, dar nu sa plec si sa nu ma mai intorc. Ma duc sa vorbesc fiindca aici nu pot sa vorbesc in mod liber, si apoi ma intorc. Lucru care l-am facut, am cerut pasaport si in 24 de ore mi l-au dat.
Voiau sa scape de dumneavoastra, domnule Paraschiv?
Categoric au vrut sa scape de mine. Apoi cand m-am intors in tara, la 30 aprilie, ei nu mi-au mai dat voie sa intru in tara, le era lor frica de mine, nu mie frica de ei. M-au dat jos din trenul cu care veneam de la Paris, m-au urcat in altul care mergea in sens invers si in felul asta m-au expulzat la 30 aprilie 1968 din tara, pentru ceea ce vorbisem in mod liber la Paris.
Care a fost reactia sindicatelor franceze? Ce v-au spus?
Sindicatele franceze sunt acelea carora le datorez viata mea. Daca nu erau ele, Securitatea m-ar fi omorat demult. Ele au fost cu ochii pe mine tot timpul si Securitatea stia acest lucru. Mi-au trimis scrisori de solidaritate, iar Securitatea le stia si de aceea nu s-a atins de mine mult timp, dar pe urma m-au torturat mult de tot.
In timpul persecutiei v-ati temut vreodata ca va vor omori?
Nu ma gandeam la asta, ma gandeam ca voi avea mult de suferit, dar nu stiam in ce vor consta suferintele.
Dar nu ca va vor lua viata?
Nu. Doar cand am vazut ca instaleaza aparatele in camera in care eu stateam legat in catuse, pe o banca, si dupa vreo ora si ceva au venit la mine si m-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu am mai putut sa ma ridic.
Despre ce aparate este vorba?
Niste aparate... nu stiu... micute, impachetate. Puse pe un perete in fata, pe un alt perete in stanga. In fata mesei era o lumina puternica de vreo 300-400 de watti care imi venea in ochi. Mi-au desfacut cravata si camasa la gat ca sa inlature piedicile puse de imbracaminte razelor acelea... nu stiu de ce. M-au pus sa ma ridic in picioare si eu nu m-am putut ridica pentru ca picioarele mele de la genunchi in jos erau mai umflate decat de la genunchi in sus. Atunci mi-am dat seama ca m-au iradiat si in cateva zile urmeaza sa mor, atunci pentru prima data. Dar m-am rugat la Dumnezeu si el a avut grija sa nu mor pana azi ca sa va povestesc prin tot ce am trecut.
Cine, din Occident, v-a sprijinit sau v-a ajutat in demersurile dumneavoastra?
In primul rand romani, dar si straini. Era o studenta care a studiat limba romana in Romania, in perioada cand se facea colectivizarea agriculturii in Ardeal, si a vazut viata grea a taranilor romani in timpul colectivizarii. A ramas legata de poporul roman si cu sufletul si cu inima. Dupa ce au ajuns scrisorile mele lui Paul Goma, ea cu Mihnea Berindei, Sanda Stolojan si cu Maria Bratianu au constituit un comitet francez pentru apararea drepturilor omului in Romania si m-au ajutat foarte foarte mult.
La Paris ati fost gazduit de Eugen Ionescu. Cum a fost sederea in casa lui, ce discutii ati avut cu el?
Da, el m-a gazduit timp de cateva saptamani. Nu am avut prea multe discutii, decat prima data. I-am spus situatia din Romania, pe care el o cunostea, si cam atat. M-a admirat, m-a felicitat, mi-a dat o carte, "Rinocerii", pe care mi-a dat si un atograf in care ma felicita si imi ura curaj, si cam atat. Aveam o camera separat de apartamentul lui, in aceeasi curte.
Cum ati primit vestea Revolutiei din '89? V-a luat prin surprindere? Care au fost primele ganduri de atunci?
Eu simteam ca se intampla ceva. Am vazut Securitatea de la etaj cum supraveghea blocul in care locuiam si am hotarat cu sotia ca noaptea sa plecam de acasa, fiindca simteam ca se intampla ceva, nu stiam ce. Am plecat la gara, am ajuns noaptea pe intuneric si de la gara din Ploiesti am ajuns la gara Basarab din Bucuresti. Acolo am vazut studentii de la Politehnica incolonati. Si am zis: "Uite ce face bestia asta de Ceausescu, scoate oamenii in strada ca sa sprijine mitingul lui de aseara", si studentii s-au apropiat mai mult de gara, cu lozinci, cu pancarde pe care scria "Jos Ceausescu", "Jos dictatura", "Jos comunismul". Cand am vazut, am lasat-o pe sotie si m-am alaturat si eu lor si am mers pana la usa Comitetului Central.
Cum arata o zi normala din viata lui Vasile Paraschiv, asta cand nu este la Cotroceni pentru a refuza o decoratie oferita de Traian Basescu?
Stau de vorba cu sotia, ma uit la televizor, citesc si mai lucrez la calculator.
Articol preluat de pe frontnews.