Teatru absurd intr-un singur act:
Sală de şedinţe. Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Vorbeste un barbat de la tribuna oficială:
- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)
- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)
- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.
Intervine cineva de la masa Consiliului:
- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...
I se răspunde:
- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat
- Am fost înscris pe listă, din prima zi.
- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie
Ceauşescu (calm) :
- Dă-i cuvântul...
Bărbatul care conduce şedinţa:
- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!
Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)
- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.
(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist.
Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...
Voce din sală:
- Nu e corect, rumori.
Pârvulescu:
- Cum nu e corect?
(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:
- "Ceauşescu realeees!"
(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:
- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...
(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:
- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea
(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:
- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!
(Rumoare în sală)
Pârvulescu:
- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!
(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.
Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:
- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!, eu, deasemeni, n-am fost, nu am avut intentia, ca daca as fi avut-o mi-as fi pronuntat-o, sa iau cuvantul la congres insa as vrea sa spun...(urmeaza 10 minute de discurs pupincurist)
.............
Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agitatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
.............
Ceauşescu ia cuvântul:
- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!
(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")
- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!
Voce din Consiliu:
- Aşa este!!!
(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:
- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!
Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:
- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)
- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!
(Aplauze, sala în picioare, scandări)
- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)
- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")
Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"
Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:
- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")
- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).
Piesa a fost pusa pentru prima oara in scena in noiembrie 1979:
[+/-] |
Pălmaşii |
[+/-] |
Casa de pensii |
A plouat de dimineaţă. Acum strada e uda şi e frig. Nu foarte frig. Pe un perete, lângă o poarta verde care se deschide prin alunecare în lateral stau câteva pancarde, una sub alta.
Pe cea mai de sus dintre pancarde scrie “Ministerul de Interne al Republicii” pe cea din mijloc “Departamentul Anticorupţie”, pe cea de jos “Casa de Pensii” iar pe cea din dreapta nu se înţelege prea bine scrisu.
În ultimii patru sute de ani zidurile nu au mai fost zugravite, prin decret. La fel şi clădirile, acestea din urmă din simpatie faţă de ziduri, neexistând un decret explicit în acest sens.
La vremea lui, Decretul de Nerezugravire a Zidurilor Cetaţii a fost un act de mare încărcătură emoţională. Scopul era evident – să păstreze urmele de gloanţe, şi sloganurile proaspetei Revoluţii.
Acum însă, rostul acestei stări de degradare a zidurilor cetaţii s-a pierdut. Sloganurile au fost şterse demult de ploi iar urmele de gloanţe se confundă cu eroziunile.
Primele trei pancarde sunt proaspat vopsite şi intră în contrast cu cea de-a patra pancardă, cu cladirea şi cu zidurile.
Imediat în dreapta, cum intri, este un vizier. În el sunt înşirate sute de mii de numere şi de nume. Diverse departamente sunt orânduite pe judeţe, pe oraşe, pe comune apoi pe sate. Fiecăruia dintre ele îi corespunde un numar de telefon afişat în dreptul numelui.
Lângă vizier e un telefon. Telefonul e negru, cu butoane.
Un domn, cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă, aşteaptă cu receptorul la ureche ca cineva, la celalalt capăt, să îi răspundă.
Se pare că nimeni nu îi răspunde, închide, formează şi aşteaptă din nou. Şi iar.
Curtea instituţiei se întinde la nesfârşit înaintea picioarelor noastre. Clădirile în care se află birourile cu funcţionari abia se ghicesc în depărtare. Sunt atât de mici că pot fi confundate foarte uşor cu zidurile curţii.
Domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă tastează numarul din nou.
Dupa primii patru zeci de ani de aşteptare învăţasem toate detaliile acelei curţi nesfârşite şi goale pe de rost. Acum aproape că distingeam siluete mişcându-se prin ferestrele clădirilor din depărtare. Atunci, pentru prima oară, domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă m-a privit, a ridicat din umeri, a agăţat receptorul în telefon şi s-a retras un pas în stânga în aşa fel încât să pot tasta eu.
Nu a fost nevoie să mă mai uit în vizier, pe liste, am format din memorie pentru că le învăţasem pe toate pe de rost.
Am format cu teama ca nimeni nu îmi va răspunde nici mie deşi eu tastam un numar diferit. Doar primele douazeci de cifre din cele opt sute pe care le avea numarul erau la fel.
A sunat o singura dată şi cineva a răspuns: “Da?”
Curtea instituţiei a început să se micşoreze cu viteză, talpile noastre parcă sorbeau asfaltul de sub ele aducând toate lucrurile împrejuratoare mai aproape.
Pentru prima oară în tot acest timp domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu mai în vârstă mi s-a adresat pe un ton precipitat:
“După ce terminaţi să mi-l daţi şi mie vă rog, fără să închideţi”
Mi-a suflat vorbele în ureche în aşa fel încât nu am reuşit să mai înţeleg ce anume a spus vocea din receptor înainte de a-mi închide.
Nervos ca nu i-am îndeplinit rugămintea mi-a smuls receptorul din mână.
Încerc să disting prin ferestrele clădirilor din depărtare siluete. În liniştea curţii nesfârşite se aud monoton tastele care formeaza iar şi iar acelaşi numar.
Eu aştept, politicos, să-mi vină rândul iar.