Ce gust are gura de ţărână sau cât de tare doare pragul de sus

18.02.2000

Resemnarea...Oare a face pace cu viaţa e un act de resemnare? O etapă a vieţii care marchează începutul maturitaţii? Sau e pur şi simplu o înfrangere? Un compromis ceva mai mare decât celelalte din şirul de compromisuri pe care ne-am obişnuit să-l numim viaţă socială.

Experienţa, mă refer la experienţa pe care unii o numesc "şcoala vieţii", poate fi considerată unul dintre factorii care determină resemnarea? Daca da atunci termenul de resemnare e îndulcit, îşi pierde conotaţia de renunţare, accentul mutându-se pe acceptare, pe înţelegere, iar dacă nu - resemnarea e înfrangere. Supravieţuirea reprezintă, cred eu, motivaţia cea mai solidă a gestului pe care-l facem cu toţii de a ne alege, în mod subiectiv, interpretarea convenabilă a actului de resemnare. 

Eram elev în gimnaziu, nu-mi amintesc exact în ce clasă, esenţial e că profesoara de matematică ne-a pus să demonstrăm o lege matematică care părea evidentă.Era prima oară când mi se cerea să demonstrez ceva ce mi se părea foarte clar, cunoscut şi acceptat de toată lumea. Am enumerat câteva cazuri particulare care confirmau legea respectivă şi am considerat problema rezolvată, doar când profesoara, corectandu-mi lucrarea, mi-a explicat cum că dacă enumeri câteva cazuri care se supun unui anumit tipar acest lucru nu face din tiparu' respectiv o lege general valabilă, s-a închegat în mintea mea ideea de obiectiv/subiectiv. 

Tot atunci mi-a mai rămas în minte un lucru: noţiunea de obiectiv nu-şi gaseste aplicaţie decât în lumea matematicii.

În lumina celor spuse mai sus toată încercarea mea de a analiza mecanismul resemnarii, ca parte componentă a existenţei umane, este absolvită de ridicolul pretenţiei de a fi obiectivă.

Revenind la supravieţuire, am chef să dezvolt subiectul: 

Dacă ne-am pune în situaţia celui care întotdeauna priveşte jumătatea goală a paharului supravieţuirea ar deveni problematică, suicidu' apărând tot mai des pe lista opţiunilor de ieşire din criză.
În ceea ce priveşte resemnarea în ansamblu, raportată la alte noţiuni ceva mai limpezi cum ar fi alb şi negru, bine şi rău, întelegi ideea...(antiteză) Ei bine, dacă o raportăm la astfel de noţiuni cea mai potrivită pereche contrast e noţiunea de luptă.Lupta/resemnare. Intensitatea cu care fiecare dintre noi trăieşte sentimentul ăsta e dată direct proporţional de intensitatea cu care a fost purtată lupta. Am auzit unele idei, cum că atunci cand porţi o luptă cu morile de vânt resemnarea nu poate fi dureroasă datorită înţelegerii faptului ca te-ai raportat greşit la realitate.

Eu cred că o luptă pe care te-ai hotărât să nu o mai porţi e o luptă pierdută, în acest moment resemnarea se identifică cu înfrângerea, circumstanţele sunt deja altă poveste. După cum ne pricepem fiecare să ne minţim mai bine, dezvoltăm circumstanţele sau ne raportăm diferit la problemă (diferit în sensul că îi micşorăm importanţa), cert e ca mai toţi reuşim să o facem. Supravieţuim.
Adevarata problemă în momentul ăsta începe...Ca să nu mă pierd în amănunte am împarţit "supravieţuitorii" în 2 mari categorii: prima - cei care dezvoltă circumstanţele şi a doua - cei care se raportează diferit.Nu analizez ideea "dezvoltarii circumstanţelor" pentru ca e comuna si comodă, caracteristică genului superficial de individ.

Spre deosebire însă de modalitatea relativ simplă şi stângace de a te minţi pentru a îndura mai uşor resemnarea, cu privire la circumstanţele în care s-a defaşurat acţiunea, alterând amintirea faptului în sine, punându-l într-o lumina mai proastă, ceva de genul "strugurii sunt acri", există o altă modalitate mai inisidoasă, mai elaborată şi mai periculoasă.

La o primă privire modalitatea de a depăşi momentul resemnarii într-o manieră ceva mai demnă decât "strugurii sunt acri"(alterarea circumstanţelor) e să te raportezi diferit la obiectul resemnării. Acum, raportarea poate fi facută prin supraautoevaluare sau prin subautoevaluare. Amble modalitaţi de a te minţi duc inevitabil în aceeaşi capcană: alterarea întregului sistem valoric propriu.

Încerc o abordare ceva mai simpla a problemei punând-o în urmatorii termeni "sunt prea delicat sa ma chinui să ajung la struguri" sau opusul "nu merit strugurii, nu-i de mirare că n-ajung la ei". Sa enunţi un fapt de genul ăsta nu-i chiar aşa de greu cum e să crezi în valoarea de adevăr pe care o presupune. Dacă ajungi să faci un astfel de raţionament nu-l faci în van ci încerci, din răsputeri, să crezi în el, şi, de cele mai multe ori, şmecheria ţine. Pentru că atunci când spui că strugurii sunt acri ştii că sunt voci care vor spune ca sunt dulci, atunci spui despre tine că eşti prea delicat sau opusul, că nu-i meriţi... şti ca nici o altă voce nu te poate contrazice, dat fiind caracterul personal al aprecierilor făcute de tine.

Echilibrul fiecăruia dintre noi presupune existenţa unui sistem valoric care, ca orice sistem, are nevoie de cel puţin un punct de referinţă. Pentru majoriatea oamenilor, în alcătuirea sistemului valoric, punctul de referinţă îl reprezintă propriile persoane. Deci felul în care ne raportăm la diverse lucruri (înţelegând aici fapte, persoane, evenimente, trăiri, etc.) reprezintă unitatea de măsură pe care o avem în acest sistem. În cazul adaptării la o trăire ca resemnarea uneori ne folosim de formula pe care am descris-o mai sus, care are drept efect modificarea percepţiei despre noi înşine.
Suntem ceea ce credem că suntem.