Arme de tărie

02.06.2006

E 2 noaptea. Trenul de legătură vine peste 3 ore. Căutăm sala de aşteptare.

- Crezi c-o să putem sta înăuntru? Eu zic mai bine să căutăm o bodegă sau un internet în oraş.
- Dacă nu ne omoară mirosu’ stăm. Nu mergem în oraş, stricăm banii aiurea.

Afară e fig în draci. Găsim sala de aşteptare. Sală de ~ 60mp văruită în alb. De-a lungul pereţilor sunt înşirate bănci cu scaune albastre, din plastic, ciobite, fără spătar.

- Mamăăă! Cum poate s-arate!
- Cum poa’ să pută! Îl simt pă limbă.

Sprijinim rucsacii între muchia scaunelor şi perete, în aşa fel încât să ne putem rezema. Cineva mă bate pe umăr:

- Bună seara!
- Bună seara.
- Vă rog frumos să mă iertaţi că îndrăznesc dar sunt într-o situaţie disperată. Mai îmi trebuie 6 mii ca să-mi iau bilet la tren spre Brâncoveneşti, de unde sunt eu. Nu credeam s-ajung vreodată să cer unor necunoscuţi dar nu am încotro! Vă rog să ma iertaţi, încă o dată, îmi daţi?

Mă priveşte căutând un aer cât mai sincer. Ochii au sticlirea etilică. Părul alb şi felul în care se ţine de-o falcă, încercând s-ascundă că e ştirb, mă’nmoaie.

- Tzacă ia vezi bă, ai sa-i dai 6 mii că n-am mărunt.
- Stai să mă uit. (...) Uite că am. Poftim!
- Mulţumesc! Dumnezeu să vă ajute!

Scoatem câteva conserve, pâine şi încercăm să mâncăm. În colţul din stânga, o babă cu broboadă neagră, legată sub bărbie, a adormit cu capul pe sacoşă. Îşi ţinuse picioarele ridicate pe un fier, să-i fie ceva mai confortabil, cred. Acum, că a adormit, unul dintre picioare i-a căzut. Stă crăcănată, arătându-şi cărnurile şi corapii textili, groşi si răsuciţi deasupra genunchiului într-un colac. Îi cade şi celălalt picior. Se trezeşte pentru câteva secunde, ne priveşte, n-are un ochi. Îmi feresc privirea. Se culcă înapoi, cu picioarele aşezate la loc, pe fier. Dupa 10 minute iar e crăcănată. Lăsăm conservele neterminate. Mâncarea nu prea intră.

- Bună seara!
- !?
- Vă rog frumos să mă iertaţi că îndrăznesc dar sunt într-o situaţie disperată. Mai îmi trebuie 4 mii ca să-mi iau bilet la tren spre Brâncoveneşti, unde e biserica aia mare. Nu credeam s-ajung să cer de pomană dar n-am cum altfel! Nu vreau să rămân p-aici. Îmi daţi, vă rog?
- Hehe!
- Îmi daţi vă rog?
- Deja-vu?
- Vă rog eu frumos, că n-am cu ce s-ajung acasă.
- (Conu amuzat, încercând să pară dur) Hai bă nene lasă-ne să mâncăm! Ţi-am dat odată, ce mai vrei? Dacă nu ne laşi în pace îţi luam ăia 6 mii înapoi.

- Nu sunt orice prost, nu-mi vorbiţi aşa. Am scris 36 de poezii publicate în revista "Avântul de Mâine". Am muncit 29 de ani. (plânge)
- Ne laşi bă nene!?
- Stai puţin Conule. (către cerşetor) Domnule, dacă îmi reciţi una din cele 36 de poezii îţi dau banii pe care-i ceri. Stai aici, lângă mine şi zi.

Sunt în gara Piatra Olt, e 4 dimineaţa, un cerşetor îmi şopteşte în ureche, una din cele cele 36 de poezii pe care le-a compus în 29 de ani de muncă, pentru 6 mii. N-are dinţi, miroase a drojdie şi nu se-nţelege mai nimic din ce spune. Din când în când plânge. Poezia e dedicată unei asistente care l-a îngrijit în spital, în tinereţe.

- V-a plăcut domnu’ student?
- Da. Bravo! Poftim 10 mii.
- Sărut mâna boierule! Uite, pentru că ai fost om cu mine, sunt şi eu om cu dumneata.
Caută în sacoşă şi scoate o stică de 2 litri de plastic plină pe jumate cu trascău şi o întinde cu generozitate către mine.
- Mulţumesc dar nu pot să beau!
- Nu se poate, e făcut de casă, calitatea I-a. Nu se poate să mă refuzaţi!
- Nu pot, mulţumesc. Nu beau alcool.
- Măcar gustaţi, să-mi spuneţi dacă vă place!
- Nu pot domn’le, îmi pare rău că trebuie să te refuz. Religia...
- Ohh! (dă înţelegător din cap şi bagă trăscăul la loc în sacoşă)

Întrebăm la casa de bilete la ce linie urmează să tragă trenul. Doamna de la ghişeu nu ştie, ne priveşte mirată cum de o putem întreba aşa ceva!? Nici nenea care face cu steguleţu’ semn la trenuri nu ştie, şi el e luat pe nepregătite de o asemenea întrebare.

Câţiva ţigani stau într-un colţ, întişi pe pardoseala de beton. Încearcă să doarmă. Unul dintre puradeii lor, până-nntr-un, an se târăşte în 4 labe printe noi. Ne priveşte curios.

- Ia uite cum se uită ăsta mic la noi. Ce credeţi c-o s-ajungă când se va face mare? (Alexa-nduioşată)
- Săpun să sperăm. (Conu-ngrijorat)
- Hehe!

Mai sunt două ore. Dacă aş putea s-aţipesc măcar orele astea ar fi excelent. În 5-6 ore începem urcuşul. Noaptea am petrecut-o pe trenuri. D-afară s-aude cetăţeanu' cu cele 36 de poezii în 29 de ani de muncă:

- Domnule, vă rog frumos să ma iertaţi că îndrăznesc dar am nevoie de 6 mii ca să...
- (tăios)Domnule! Te rog frumos să nu mă rogi nimic!

Stăm rezemaţi de rucsaci, cu ochii închişi, aşteptând să treacă timpu'. La fiecare 10 minute unul dintre noi întreabă cât e ceasu’. Localnici dorm cu obrazu’n palmă, rezemaţi cu cotul de sacoşe, aşezaţi unul lângă altu’. Din când în când îşi pierd echilibru’ şi capul le alunecă, se trezesc pentru o clipă, să-şi reia poziţia apoi adorm la loc. Gălăgia din jur şi poziţia chinuită-n care dorm nu par să-i deranjeze.

Două ţigănci încep să se converseze tare, pe limba lor. Cetăţeanu’ cu poezii e aşezat undeva în dreapta noastră. Le studiază atent. Ele stau pe ciment, una întinsă îşi spijină tâmpla din care-i atârnă pe jos o şuviţă soioasă, plină de monezi aurii şi aţe colorate. Cealaltă stă turceşte, sparge seminţe, gesticulează agitată, explică ceva, horcăie şi îşi trage mucii din nas din când în când ca sa-i scuipe pe perete, încercând să nimerească mereu, în acelaşi loc, într-un ghem grunjos de salivă, mucus şi coji de seminţe care se prelinge încet, şerpuit, către podea. Lămurit şi optimist, strângând sacoşa cu trăscău la piept, cetăţeanu cu poezii spune, tare şi limpede, de data asta:

- E clar! Intrăm în U.E.

Râdem în hohote. Localnicii se trezesc, baba clipeşte din ochiul sănătos către noi, ţigancile se opresc din sporovăială, cetăţeanu’ se întoarce mirat. Toată lumea din sala de aşteptare ne priveşte. Copilul de ţigan începe să plângă. Râsul ni se stinge treptat.

Ne uităm unii la alţii. Nu mai simţim mirosu', ne-am obişnuit. S-aude doar plânsul de copil.

[+/-] afişează/închide