Drumul Momâilor

Am auzit acum 2 ani o poveste în cabana Curmătura despre locuri ascunse în munte, despre poieni şi refugii în care nu se poate ajunge decât cu călăuză. Credeam că o uitasem.
Am pierdut drumul, suntem intraţi adânc în munte, ultimul loc recunoscut pe hartă a fost Cabana Ascunsă (aka Refugiul Speranţelor).
Nu e prima oară când merg pe un traseu nemarcat, e prima oară când fac asta în Crai.
Forţăm drumul spre creastă, începem escalada pe-o viroagă. După două ore suntem plini de vânătăi, zgârieturi, noroi şi draci. Viroaga se termină în perete. Trebuie să ne întoarcem.

Tocmai a plouat. Stânca e alunecoasă ca gheaţa. Să cobori pe grohotiş, în condiţiile astea, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci.

- De ce pula mea aţi luat-o p-aici? (Şugăr cară un rucasc de 2 ori mai greu decât ale noastre)
- Am crezut că putem să dăm în creastă.
- Data viitoare când mai credeţi ceva, întreabaţi-mă şi pe mine, înainte s-o luaţi, de nebuni, înainte! (vocea îi tremură de nervi)

Ne întoarcem. Alte ore pierdute. Se lasă seara. Dacă n-am fi pierdut drumul ar fi trebuit sa fi ajuns demult la refugiul Ascuţit.

- Mai rău decât că am pierdut traseu' mă enervează gându' că nici măcar nu ştiu unde l-am pierdut!
- În loc să începem să urcăm, după brâul Ciorânga Mare, noi am mers înainte.
- Bine mă dar pe hartă nu e figurat nimic aici. Poteca asta, marcată cu grămăjoare de pietre, nu există pe hartă.
- Momâi se cheamă.
- Poftim?
- Grămezile astea de piatră sunt marcaje.
- Da?
- Momâi se cheamă.

Poteca se termină după un cot, brusc, pe marginea unei prăpăstii. Prin dreapta se poate căţăra peretele hăului. Încep să mă caţăr. E cumplit. Sunt numai zimţi de piatră. Bucăţi din talpa de vibram a bocancului se desprind de parca ar fi din cretă, de degete nu mai vorbesc. Imagini din copilărie iar se perindă prin faţa mea. Am avut o copilărie frumoasă. Am crescut la ţară.

- Băă! Nu te urca p-acolo.
- P-aici trebuie să fie drumu’.
- Nu e p-acolo, vino înapoi. Uite momâile pe partea aialaltă.
- Nu te cred! (îmi zice doar aşa să ma facă să renunţ)
- Să mor dacă nu-s pe partea cealaltă.

Peste hău poteca continuă, momâile răsar din loc în loc, cuminţi ca nişte fiinţe mici, din piatră.

- Ăsta e traseu profi 100%. Eu mă-ntorc, n-avem cum să trecem.
- Nu fi prost, am bătut atâta drum să ne-ntoarcem acum, plus că-i aproape noapte, nu mai ai timp s-ajungi la refugiu.
- Tu ai cracii lungi şi poţi să treci, eu şi Cătălina n-avem nici o şansă.
- Măcar încearcă!
- Ce să-ncerc mă, eşti sonat? Nu-nţelegi că n-am cum!

Cătălina se chinuie sa ajungă pe un mic platou din perete de unde să o pot ridica de cealaltă parte. A fost cu mine prin mai toţi munţii prin care-am pus picioru'. A căutat mereu să-şi depăşească limitele, ca şi acum. O urmărim cu dinţii-ncleştaţi, eu de-o parte, Şugăr de cealaltă parte a prăpăstiei. N-o putem ghida, nu vedem, e mai jos ca noi.

Se întoarce cu spatele la peretele de stâncă pentru a găsi, din priviri, un punct de sprijin. Îl găseşte, e mult prea departe. Înceacă să-l ajungă, alunecă.

Lumea se mişcă cu încetinitoru'. Bucăţi mici de stâncă se desprind din locul unde piciorul ei căutase sprijin. Cad odată cu ea, în gol. Sclipiri de pietre scumpe se reflectă din muchiile lor crude, proaspăt rupte din munte.
Privirile ni se întâlnesc pentru o fărâmă de timp. Ochii ard cu flăcări negre. E un film mut în care soarele stă să apună. Un film mut cu soare color. Roşu.

Nemira

22.06.2006

Visez, d-o vreme, cai. Cai care–mi ating, cu botul umed, vârfurile degetelor, adulmecându-mă . Cai care mă privesc de parcă ar vrea să mă-ntrebe ceva. Cai care aleargă prin păduri, peste munţi.

Sunt locuri în care basmul se împleteşte cu realitatea atât de strâns încât, atunci când le părăseşti, nu ştii ce a fost adevărat şi ce a fost doar părere. Croielile altor lumi şi legile firii noastre, împreunate în foşnet de frunze şi-n geamăt de vânt, se ţes în umbra care ne-nconjoară. Salamandre, melci albaştri, muşte, fluturi, ursoaice cu pui şi drujbe stăpânesc ţinuturile Nemirei.

Poteci neumblate se încrucişează sau se pierd printre brazi în beznă, în luptă cu hărţile şi cu acele busolelor. Pe sub vârful Şandru, curge, spre Nemira Mică, un râu de nori şi de ceţuri. Lumina, ca de neon, acoperă totul cu o strălucire mată, metalică.

Plouă peste paşii noştri. Călcăm ploaia în picioare, din nou. De ce nu s-o învăţa minte odată!? Mergem deasupra râului de nori. Curge încet, învolburat pe alocuri de vârfuri de brazi obraznici. La un zăgaz de stâncă prăvălită-n albia lui, se umflă, se ridică, se prelinge dincolo, în cascadă de abur.

Copac trăznit, ars până-n măduvă, ne povesteşte despre războiul muntelui cu cerul. Îi ascultăm şoaptele şi le luăm cu noi, într-o poză. Sufletele morţilor, înainte de a se-nălţa către stele, întârzie o vreme, în drumul lor, pe munţi, să-şi ia rămas bun de la pământul care le-a găzduit o viaţă. D’aia pe vărfuri sunt cruci. Să nu le tulburi liniştea în nici un chip! E ca şi cum ai da buzna într-o biserică şi ai începe să scotoceşti curios prin altar, în timpul slujbei.

Vrăji, rostite în graiuri uitate, ridică din pustiuri mii şi mii de gâze, de muşte şi de fluturi să poarte peste noi urgii c-am îndrăznit s-atigem crucea de argint, de pe Nemira Mare. Merg prin poienile din poveştile copliăriei mele. Oare mi le-am imaginat eu la fel ca astea sau au fost făcute după cum le-am închipuit atunci? Nu contează. Există! Poieni cu plante felurite, înalte, dese de n-ai unde să pui picioru’, mărginite de copaci bătrâni, groşi, cu coroane mari, stufoase, până-n pământ.

Privesc în urmă pentru ultima oară, port un zâmbet în gând. La revedere Nemira, munte de poveste!

Se aude foşnet, dinspre pădure. Se apropie de mine, la pas, câţiva cai. Întind mâna către unul dintre mânji. Mă adulmecă, câteva clipe, curios. Pare să mă ştie de undeva. Ne-am mai văzut.

[+/-] afişează/închide

Forţa Steaua!

Frânturi de conversaţii se aud de la mesele vecine. Lume pestriţă.
Argentinu' e genu' de bodegă care-ţi spune că: "Niciodată nu e prea târziu să te ratezi."

Feţe ofilite înainte de vreme, priviri pierdute’n gol, farduri, zâmbete false, glume de duzină, râsete stridente, miros de bere şi puradeii ţiganilor care locuiesc în centru’ istoric, fugărindu-se printre clienţi.

La masa de alături o tipă purie ţine o javră mică, cu moacă de şobolan, în braţe şi îşi justifică existenţa unui individ în timp ce mângâie, cu gesturi gingaşe, potaia:

- Lucrez în teatru. Aş fi putut ieşi oriunde dar îmi place viaţa asta, de tomberon. Să nu mă-ntrebi de ce!

Tipul, mai tânăr ca ea, se pierde, nesigur, în comentarii gri. Gândurile-mi rămân fixate’n "viaţa de tomberon" prezentată ca opţiune. Felul în care’şi mişcă mâinile, cuvintele pronunţate întregi, culorile pe care le poartă şi rafinamentul zâmbetelor intră-n contrast cu tomberonu’.

- Tanti, lasă-mă, te rog, să mă joc şi eu cu căţelu’ tău! (un ţigănuş obez) Am avut şi eu unu’ la fel, mai demult, da’ a murit!
- Vai! Cum aşa!? (înduioşată, pregătindu-se să-i facă pe plac)
- (fâstâcit)Păi, m-am împiedicat ş-am căzut peste el.

Îngrijorată îşi mută căţelu', pe celălalt braţ, protectiv. Reia conversaţia cu domnu' mai tânăr. Din când în când caută puştanul gras, cu privirea. Câinele nu-şi găseşte locu'n braţele femeii. Îl lasă jos, lângă scaun, în zgardă. El se benoclează la oamenii din jur, mirat de fiinţele astea uriaşe, însetate, gălăgioase şi nepăsătoare.

Un zdrahon îşi face loc printre scaune şi mese. Arată căzut pe gânduri, nu pare să dea atenţie oamenilor sau lucrurilor care-l înconjoară. Privirea gealatului se intersectează cu cea a câinelui. Se uită miraţi, câteva secunde, unul la altul, după care, aplecându-se către potaie cu pumnul, în mişcări ritmice ridicat către cer, tipul urlă din toţi rărunchii:

- Forţa Steaua! Forţa Steaua! Forţa Steaua! Forţa Steaua! A yeh!

Terasa se zguduie în hohote de râs. Câinele se înghesuie, îngrozit, în piciorul stăpânei. Ea, după un moment de reculegere, îl ridică, mămoasă, la loc, la piept. Îl mângâie, din nou, sa-i treacă.

Aştept la rând, la tejghea. Barmanul către un client:
- A stat Argentinu’ ăsta-n drumu’ lui. Altfel... Ajungea o stea!
- Hehe! Amândoi privesc în mulţime. Mă întorc şi eu, să văd despre cine e vorba. Afară se lasă seara. Nu se vad clar decât reflexiile din geam.

Lăcrămioare şi tutun

02.06.2006

- Se lasă noaptea!
- Da.
- Ar trebui să ne oprim, să punem cortu’.
- Unde pula mea să-l punem!? Pe stâncă?
- Ce vrei să facem? Mergem pe-ntuneric?

A fost o zi zbuciumată. Am pierdut drumu-n Piatra Craiului. Acum suntem undeva în continuarea brâului Ciorânga, în partea de NE a masivului, pe versantu' dinspre Plaiul Foii. Ţinem drumu’ momâilor, o potecă care nu e trecută pe hartă, marcată din loc în loc cu grămăjoare de pietre.

După filosofia "Toate drumurile duc la Roma", tragem de noi, cu speranţa, tot mai ofilită, că şi poteca asta o da undeva. Nu ţinem morţiş să fie Roma.

- Mamă, în ce hal ai pus cortu'!
- Zi mersi c-am găsit locu’ ăsta.
- Hai să mâncăm ceva şi să ne culcăm. Mi-e să n-adorm mestecând.
- Nu mâncăm nimic acum!
- !?
- Când o să desfaci pungile alea, mirosu' de şuncă o să se răspândească pe tot muntele! Dacă ţii morţiş să ai o pernă caldă şi blănoasă, te las să dormi cu capu’ pă burta mea. Nu-i nevoie să chemi urşii.
- Fratele meu negru, vrei să-mi zici să mă culc nemâncat după o zi ca asta? Cre'că glumeşti!
- Nu fi căpos.
- Mă piş pă neamu’ lor de urşi, eu nu mă culc nemâncat!

Bag la repezeală 2 castraveţi cu pâine, că ăia nu miros, şi-ncerc să mă mulez, cât mai confortabil, pe pietroaiele de sub cort.

- Dă-te frate, mai încolo că mă scoţi prin pânza cortului! Nu vezi în ce hal m-ai înghesuit?
- Aristide nu fi bulangiu, ţi-ai ales cel mai bun loc! M-ai pus pă mine pă pietroiu’ ăsta. Să moară mama, dacă nu mi-a intrat până-n inimă!
- Femeie mai eşti!
- Treci în locu' meu dacă eşti aşa viteaz, să vedem ce mai comentezi!
- Ai scos mâncarea afară?
- Nu.
- Scoate-o!
- Scoate-o tu, că parcă te pişai pă ei dă urşi.
- Nu fi de căcat, eu m-am descălţat şi mi-am schimbat şi ciorapii, tu eşti în bocanci!

Şugăr scoate, până la urmă, pungile cu mâncare şi le duce nu mai departe de 2-3m de cort, să nu obosească. Las frontala aprinsă pe economic, agaţată deasupra capetelor noastre s-avem, cât de cât, lumină. Orele trec, foşnete şi zgomote neclare s-aud afară. Nu zic nimic, nici s-adorm nu pot. După cum se foiesc, nici ceilalţi nu dorm.

- Şugăre ai auzit? (în şoaptă)
- Da. (abia rostit)
- Ce s-audă? (Cătălina speriată, cu voce tare)
- Shhhht! (amândoi)
- Pungile cu mâncare.
- Ce e cu ele?
- S-aud foşnind.

Stăm încordaţi, în aşteptare, căutăm cel mai mic zgomot în noapte. Poate mi s-a părut. N-are cum! Şugăr a auzit acelaşi lucru. Pietre care scrâşnesc sub apăsarea paşilor ne ard timpanele. Inima stă să-mi spargă pieptu’. Ne privim îngroziţi.

- Scoate repede frontala! (sugrumat)
- E scoasă, n-o vezi? E agăţată sus, de gura de aerisire!

Zgomotele s-aud din ce în ce mai aproape, frontala e legată cu nod. Trec ani până o desfac. Luminez pânza cortului pe partea dinspre care s-aud paşii. Zgomotele se opresc pentru o vreme. Mângâi cu raza de lumina interioru cortului, recunoscător. Iubesc lumina! Plimbăm frontala de la unul la altu’ şi luminăm cu ea pânza cortului, în direcţiile dinspre care vin zgomotele.

- Cât e ceasu'?
- Nu ştiu, uită-te la telefonu' tău.
- L-am oprit că n-am semnal.
- Aprinde-l.
- E 11 jumate.
- Hmm, mai avem încă 6 ore, că la 5 se luminează.
- Nu mai vorbiţi mă în şoaptă! Ce, vreţi să vadă că ne e frică de el? (încerc eu o glumă)

Orele trec atât de greu. Sunt rupt de oboseală. Nu pot s-adorm. Mi-e prea frică. De fiecare dată când pleoapele mi se închid lipiciose şi grele, un foşnet sau un zgomot înfundat îmi injectează creierul cu tone de adrenalină. Şugăr nu mai plimbă lumina, o ţine fixată în colţu' lui de cort.

- Ce faci mă, ai adormit?
- Nu.
- Plimbă, pentru numele Lu' Dumnezeu, lumina aia. Cortu' are 4 colţuri, nu doar p-al tău.

Dă din mână, fară vlagă, luminează restu' cortului câteva minute după care iar rămâne cu frontala fixată în colţu' lui. Tot timpu' am impresia că ceva se mişcă dicolo de partea cortului lângă care stau.

- Dă-mi frontala s-o mai ţin şi eu!
- Ia-o.
- Uite mă, aşa tre’ să faci cu ea, să luminezi peste tot.

Învârt lumina prin tot cortu'. Insist, din ce în ce mai mult, pe colţul de lângă mine pentru ca, în final, să mă opresc, cu ochii pironiţi într-un punct de pe pânza pe care m-aştept s-o văd sfâşiată de fiara d-afară . Dacă intră o să-l orbesc cu lumina asta, cum am văzut într-un film, când eram mai mic.

- Bă, simţi mirosu’?
- Ce miros?
- Miroase a câine ud. A blană udă. (a plouat peste zi, iarba nu s-a uscat)
- Trebuie să fie foarte aproape dacă se simte mirosu’. (pungile foşnesc din nou)
- Fumează Şugăre!
- Huh?
- Fumează Şugăre! Fumează aici, în cort, să pută cât mai urât, să vadă că iese fum d-aici. Să se sperie!

Fumează şi Şugăr şi Cătălina. Eu m-am lăsat de 1 an jumate, vreau să trăiesc mult. În cort e fum gros amestecat cu miros de lăcrămioare. A avut Cătălina o sticluţă cu esenţă de parfum cu care a stropit peste tot, să gonim lighioana. De urs şi de aerul curat d-afară ne despart 2 straturi de pânză dintre care unul impermeabil, cel de deasupra.

- Şugăre?
- Ce e Cătălino?
- De ce te-ai culcat încălţat în bocanci?
- Să pot să fug dacă intră peste noi.
- Să fugi!?
- Aham!
- Pe unde? Îl baţi pă umăr şi-l rogi frumos să să dea la o parte, să treci şi tu?

Alaltăieri dormeam în aşternutul meu, fără nici o grijă, acu am îndoieli că mai apuc să văd aşternutu' ăla vreodată. Dacă scap, jur să nu mai fac.

- Cătălino, ce tremuri aşa? Dacă simte că ne e frică, atunci atacă!
- Nu eu! Şugăr tremură şi mă zgâlţâie şi pe mine.

Şugăr tremură şi cască. Când cască, tremură atât de tare că ne mişcă şi pe noi. O tremura de frică sau de frig, numai el ştie. S-a culcat încălţat şi n-a intrat nici în sacu’ de dormit, să poa’ să fugă dacă vine ursu’.

Cortu' se zdruncină din toate încheieturile. Stăm toţi trei ghemuiţi unii-ntr-alţii, în mijlocu’ cortului, căutăm să ne îndepărtăm, cât putem de mult, de pânza duşmănoasă şi urâtă, care se tot mişcă.

O fi vântu’.

[+/-] afişează/închide

Arme de tărie

02.06.2006

E 2 noaptea. Trenul de legătură vine peste 3 ore. Căutăm sala de aşteptare.

- Crezi c-o să putem sta înăuntru? Eu zic mai bine să căutăm o bodegă sau un internet în oraş.
- Dacă nu ne omoară mirosu’ stăm. Nu mergem în oraş, stricăm banii aiurea.

Afară e fig în draci. Găsim sala de aşteptare. Sală de ~ 60mp văruită în alb. De-a lungul pereţilor sunt înşirate bănci cu scaune albastre, din plastic, ciobite, fără spătar.

- Mamăăă! Cum poate s-arate!
- Cum poa’ să pută! Îl simt pă limbă.

Sprijinim rucsacii între muchia scaunelor şi perete, în aşa fel încât să ne putem rezema. Cineva mă bate pe umăr:

- Bună seara!
- Bună seara.
- Vă rog frumos să mă iertaţi că îndrăznesc dar sunt într-o situaţie disperată. Mai îmi trebuie 6 mii ca să-mi iau bilet la tren spre Brâncoveneşti, de unde sunt eu. Nu credeam s-ajung vreodată să cer unor necunoscuţi dar nu am încotro! Vă rog să ma iertaţi, încă o dată, îmi daţi?

Mă priveşte căutând un aer cât mai sincer. Ochii au sticlirea etilică. Părul alb şi felul în care se ţine de-o falcă, încercând s-ascundă că e ştirb, mă’nmoaie.

- Tzacă ia vezi bă, ai sa-i dai 6 mii că n-am mărunt.
- Stai să mă uit. (...) Uite că am. Poftim!
- Mulţumesc! Dumnezeu să vă ajute!

Scoatem câteva conserve, pâine şi încercăm să mâncăm. În colţul din stânga, o babă cu broboadă neagră, legată sub bărbie, a adormit cu capul pe sacoşă. Îşi ţinuse picioarele ridicate pe un fier, să-i fie ceva mai confortabil, cred. Acum, că a adormit, unul dintre picioare i-a căzut. Stă crăcănată, arătându-şi cărnurile şi corapii textili, groşi si răsuciţi deasupra genunchiului într-un colac. Îi cade şi celălalt picior. Se trezeşte pentru câteva secunde, ne priveşte, n-are un ochi. Îmi feresc privirea. Se culcă înapoi, cu picioarele aşezate la loc, pe fier. Dupa 10 minute iar e crăcănată. Lăsăm conservele neterminate. Mâncarea nu prea intră.

- Bună seara!
- !?
- Vă rog frumos să mă iertaţi că îndrăznesc dar sunt într-o situaţie disperată. Mai îmi trebuie 4 mii ca să-mi iau bilet la tren spre Brâncoveneşti, unde e biserica aia mare. Nu credeam s-ajung să cer de pomană dar n-am cum altfel! Nu vreau să rămân p-aici. Îmi daţi, vă rog?
- Hehe!
- Îmi daţi vă rog?
- Deja-vu?
- Vă rog eu frumos, că n-am cu ce s-ajung acasă.
- (Conu amuzat, încercând să pară dur) Hai bă nene lasă-ne să mâncăm! Ţi-am dat odată, ce mai vrei? Dacă nu ne laşi în pace îţi luam ăia 6 mii înapoi.

- Nu sunt orice prost, nu-mi vorbiţi aşa. Am scris 36 de poezii publicate în revista "Avântul de Mâine". Am muncit 29 de ani. (plânge)
- Ne laşi bă nene!?
- Stai puţin Conule. (către cerşetor) Domnule, dacă îmi reciţi una din cele 36 de poezii îţi dau banii pe care-i ceri. Stai aici, lângă mine şi zi.

Sunt în gara Piatra Olt, e 4 dimineaţa, un cerşetor îmi şopteşte în ureche, una din cele cele 36 de poezii pe care le-a compus în 29 de ani de muncă, pentru 6 mii. N-are dinţi, miroase a drojdie şi nu se-nţelege mai nimic din ce spune. Din când în când plânge. Poezia e dedicată unei asistente care l-a îngrijit în spital, în tinereţe.

- V-a plăcut domnu’ student?
- Da. Bravo! Poftim 10 mii.
- Sărut mâna boierule! Uite, pentru că ai fost om cu mine, sunt şi eu om cu dumneata.
Caută în sacoşă şi scoate o stică de 2 litri de plastic plină pe jumate cu trascău şi o întinde cu generozitate către mine.
- Mulţumesc dar nu pot să beau!
- Nu se poate, e făcut de casă, calitatea I-a. Nu se poate să mă refuzaţi!
- Nu pot, mulţumesc. Nu beau alcool.
- Măcar gustaţi, să-mi spuneţi dacă vă place!
- Nu pot domn’le, îmi pare rău că trebuie să te refuz. Religia...
- Ohh! (dă înţelegător din cap şi bagă trăscăul la loc în sacoşă)

Întrebăm la casa de bilete la ce linie urmează să tragă trenul. Doamna de la ghişeu nu ştie, ne priveşte mirată cum de o putem întreba aşa ceva!? Nici nenea care face cu steguleţu’ semn la trenuri nu ştie, şi el e luat pe nepregătite de o asemenea întrebare.

Câţiva ţigani stau într-un colţ, întişi pe pardoseala de beton. Încearcă să doarmă. Unul dintre puradeii lor, până-nntr-un, an se târăşte în 4 labe printe noi. Ne priveşte curios.

- Ia uite cum se uită ăsta mic la noi. Ce credeţi c-o s-ajungă când se va face mare? (Alexa-nduioşată)
- Săpun să sperăm. (Conu-ngrijorat)
- Hehe!

Mai sunt două ore. Dacă aş putea s-aţipesc măcar orele astea ar fi excelent. În 5-6 ore începem urcuşul. Noaptea am petrecut-o pe trenuri. D-afară s-aude cetăţeanu' cu cele 36 de poezii în 29 de ani de muncă:

- Domnule, vă rog frumos să ma iertaţi că îndrăznesc dar am nevoie de 6 mii ca să...
- (tăios)Domnule! Te rog frumos să nu mă rogi nimic!

Stăm rezemaţi de rucsaci, cu ochii închişi, aşteptând să treacă timpu'. La fiecare 10 minute unul dintre noi întreabă cât e ceasu’. Localnici dorm cu obrazu’n palmă, rezemaţi cu cotul de sacoşe, aşezaţi unul lângă altu’. Din când în când îşi pierd echilibru’ şi capul le alunecă, se trezesc pentru o clipă, să-şi reia poziţia apoi adorm la loc. Gălăgia din jur şi poziţia chinuită-n care dorm nu par să-i deranjeze.

Două ţigănci încep să se converseze tare, pe limba lor. Cetăţeanu’ cu poezii e aşezat undeva în dreapta noastră. Le studiază atent. Ele stau pe ciment, una întinsă îşi spijină tâmpla din care-i atârnă pe jos o şuviţă soioasă, plină de monezi aurii şi aţe colorate. Cealaltă stă turceşte, sparge seminţe, gesticulează agitată, explică ceva, horcăie şi îşi trage mucii din nas din când în când ca sa-i scuipe pe perete, încercând să nimerească mereu, în acelaşi loc, într-un ghem grunjos de salivă, mucus şi coji de seminţe care se prelinge încet, şerpuit, către podea. Lămurit şi optimist, strângând sacoşa cu trăscău la piept, cetăţeanu cu poezii spune, tare şi limpede, de data asta:

- E clar! Intrăm în U.E.

Râdem în hohote. Localnicii se trezesc, baba clipeşte din ochiul sănătos către noi, ţigancile se opresc din sporovăială, cetăţeanu’ se întoarce mirat. Toată lumea din sala de aşteptare ne priveşte. Copilul de ţigan începe să plângă. Râsul ni se stinge treptat.

Ne uităm unii la alţii. Nu mai simţim mirosu', ne-am obişnuit. S-aude doar plânsul de copil.

[+/-] afişează/închide