Dodii

În februarie, după 6 e deja întuneric. Piaţa e aproape goală. Doar la tarabele vânzătorilor de mere mai e ceva mişcare.
Dode s-a tatuat demult, când era în armată, balcoane. Are bustul în întregime acoperit cu ele. Sunt balcoane tip "lojă", cum au blocurile vechi. La prima vedere nu îţi dai seama ce anume reprezintă zecile de mâzgălituri albastre de pe pieptul, coastele şi spatele lui.

Pe picoare, pe braţe şi pe gât nu are nici un tatuaj, în aşa fel încăt atunci când îşi închide cămaşa până sus nu se vede nimic.
Acum Dode cumpără mere.
Cartierul pare amorţit de frig. Doar sângele de copil înjunghiat în staţia de autobuz încălzeşte asfatul.
Girofarurile izbesc geamurile balcoanelor surd în timp ce bărbaţi îmbrăcaţi în civil măsoară urmele de sânge de pe asfalt.

"Mere de Voineşti" scrie pe un carton cocoţat în vârful unei grămezi de mere aurii.
Chiar dacă toate balcoanele respectă acelaşi tipar, umbrele pe care le au desenate în înterior sunt diferite. Unele par să aibă rufe întinse la uscat, altele ascund parcă contururi de oameni curioşi pe după perdele.
- De unde sunteţi?
- Din Voineşti.
- Unde dormiţi peste noapte?
Femeia ridică privirea de pe cântar. "Nu e treaba ta unde dorm eu!" spun ochii ei negri, frumoşi.
- Avem o bunică, aici, în oraş...

Merele se îngrămadesc unele peste altele în salivă, nu pot trece mai departe, spre stomac de gulerul strâns al cămăşii.
Salvarea, maşinile de poliţie şi pompieri defilează tacute, ca într-un film mut. Doar girofarurile se târăsc neputincioase peste geamurile prăfuite ale balcoanelor.
Dode îşi deschide cămaşa să poată înghiţi în voie milioanele de mere de Voineşti şi cei 2 ochi negri care i s-au adunat în salivă.

Sirenele sunt oprite pentru că s-a făcut târziu şi nu se cade să deranjeze cu ţipatul lor siuletele care trag curioase cu ochiul, pe după draperii, prin balcoane la sângele aburind care a început să se închege pe bulevard.
Frigul de afară alunecă prin gulerul deschis peste pielea albastră, intră repede, uşor şi adânc în carne ca un cuţit într-un trup de copil.
Când va veni vara toate balcoanele vor respira în voie. Dode îşi va umfla pieptul, mândru ştiindu-se privit. Acum însă, acum e frig.

Apa cu care pompierii au încercat sa spele sângele a îngheţat. Luminile din apartamente s-au stins, maşinile de pompieri, poliţie şi salvare au plecat. Ultimul gură–cască pleacă către casă în timp ce îşi încheie, zgribulit, cămaşa până sus.
Blocuri cu balcoane negre, pustii, străjuiesc tăcute, nepasătoare şi reci peste umbre, peste sânge îngheţat, peste ochi negri şi peste mere.